Bremen

Ați citit povestea cu muzicanții din Bremen? Eu aveam o cărțulie cu ea când eram mică. E un basm al fraților Grimm, în care, spre deosebire de majoritatea poveștilor lor, doza de elemente violente sau depresive e mititică sau chiar inexistentă. Un măgar, un pisoi, un câine și un cocoș, toate patru animale de fermă bătrâne, exploatate sau pe punctul de a fi sacrificate, se hotărăsc să-și lase în urmă viața crudă pentru a începe o carieră nouă de cântăreți în orașul Bremen, renumit pe vremea aia și în zona din care a fost cules basmul pentru cultura lui vibrantă, probabil. Povestea cu pricina e tot ce am știut până acum despre Bremen, și probabil că asta e valabil pentru multă lume. În lumina acestui fapt, e dezamăgitor că orașul Bremen nu acordă nici un fel de atenție acestui basm în brandingul lor turistic.

DSC_0191

Am glumit.

Orașul Bremen nu numai că acordă o atenție intensă Muzicanților, dar ei sunt, practic, întreg brandingul turistic al locului. În centru, lângă o catedrală, se află o statuie cu muzicanții cu care oamenii își fac poze zi-lumină, iar la magazinele și tonetele dimprejur puteți cumpăra, după gust, copii în miniatură ale celebrei statui, vederi cu Muzicanții, cănuțe cu Muzicanții, trăistuțe cu Muzicanții, farfuriuțe cu Muzicanții, brelocuri cu Muzicanții, jucării de pluș cu Muzicanții etc, și bineînțeles, cărticele cu basmul propriu-zis, disponibil într-o gamă largă de limbi și stiluri de ilustrație.

 

Este practic imposibil să scapi de imaginea Muzicanților, oriunde te-ai uita, ceea ce e drăguț pentru un vizitator, dar sunt convinsă că oamenilor care locuiesc acolo li s-a acrit deja. (Ca să vă simțiți și voi un picuț ca în Bremen, am să presar prin acest articol câteva desene animate cu Muzicanții.) Asta nu i-a împiedicat pe niște turiști americani să se mire din cale afară că sunt înconjurați peste tot de statui și poze cu un măgăruș și alte orătănii, și să întrebe la centrul de informare turistică ce-o mai fi și asta. Mă întreb de ce oare s-or mai fi rătăcit prin Bremen.

E marele noroc al orașului că au fost pomeniți în basmul sus-amintit, căci altminteri ar fi trebuit să-și bată capul să se gândească și la alte atracții pentru momit turiștii. Nu că n-ar fi simpatic Bremenul, cu multe clădiri dichisite care se laudă, pe niște plăcuțe explicative bilingve, că ilustrațiile și statuile de pe fațadă sunt metafore împotriva viciilor omenești, deși poate au fost cam prea subtili pentru mine. Tot în centru e o statuie mare, supranumită Uriașul, a legendarului Roland, cavalerul lui Carol cel Mare, despre care tot ce știu știu din Marile Legende ale Lumii repovestite pentru copii de Alexandru Mitru, o carte care s-a dovedit de altfel foarte utilă culturii mele generale. Pe o stradă pietonală, am și zărit și monumentul unui porcar înconjurat de purcei de toate mărimile, ceea ce e logic dacă te gândești cât de mult le place nemților carnea de porc- măcar cu o statuie să-și arate recunoștința față de acest nobil și inteligent animal. Cartierul medieval al Bremenului se numește Șnur (nu mă puneți să mă obosesc cu grafia germană), și arată ca și cum ar fi făcut din turtă dulce.

Mijlocul de transport preferat în Bremen este tramvaiul. Tramvaiele și firele aferente acoperă tot orașul ca o pânză de păianjen, se suprapun, vin încolo, se duc încoace, la orice pas ești în pericol să fii călcat, mai ales dacă nu te uiți pe unde mergi, ceea ce mie mi se întâmplă des. E adevărat că eu una m-am dezobișnuit de tramvaie, dat fiind că în Londra n-am văzut așa ceva, însă Bremenul exagerează nițel. Am crescut cu tramvaie și-n București, dar parcă nu erau chiar așa de obraznice.

În încheiere am să vă spun și eu o poveste de frații Grimm, alta, că p-asta cu muzicanții probabil o știți deja. Se numește Cățelul și Vrabia.

A fost odată un cățel care era foarte rău tratat de stăpânul lui, așa că, într-o bună zi, a fugit de-acasă. A mers cățelul, a mers, până când a ajuns într-un oraș unde s-a întâlnit cu o vrabie. „De ce ești așa trist, cățelule?” l-a întrebat vrabia. „Mi-e foame și sunt singur pe lume”, a răspuns cățelul.Vrabia l-a ajutat să găsească mâncare (a se citi: să fure, că asta fac vrăbiile) și cei doi au devenit cei mai buni prieteni.

Apoi cățelul s-a tolănit în mijlocul drumului să tragă un pui de somn, și a fost călcat de o căruță și omorât în chinuri groaznice. Nu vă așteptați la asta, eh? Credeați că protagonistul e cățelul? „Mi-ai omorât prietenul, acum îți voi distruge viața!” i-a strigat vrabia căruțașului, și s-a ținut de cuvânt. Restul poveștii include moartea prin mutilare cu toporul a 3 cai aparținând căruțașului, și se încheie cu decesul căruțașului prin același procedeu. Sfârșit. Ce ziceți, pe asta de ce nu și-a făcut-o nimeni încă brand de oraș?

6 gânduri despre “Bremen

    1. Da, și eu am atins măgarul, mi-am făcut și poză cu el ca toți turiștii antipatici. Dar n-o să pun poza, că mi-a ajuns câte „complimente” pentru moaca-mi mi-am luat de la publicul larg ori de câte ori aveau un dezacord sau altul cu ce scriu eu. :))

  1. Nu stiu pana in acest moment daca am vrut sa scriu „pe botul magarului” sau „pe botul la magar”. Limba germana se comporta in capul meu exact ca si poporul german in realitate: prima data a cucerit teritoriul ocupat de limba franceza si romana iar acum bombardeaza din greu zona ocupata de limba engleza (care inca mai rezista, probabil printre neuroni e un fel de Winston Churchill). Am vazut cam toate orasele mari din Germania si din pacate dupa ultimul razboi mondial nu au ramas multe de vazut, a fost distrus cam tot. In schimb au ramas cateva orasele mici si foarte multe sate care merita vazute.

    1. Ha, ar fi trebuit să te întreb ce e de văzut prin Germania (sau mă rog, în nord, că acolo am avut unde să stau). Dar nu te mai văzui p-aici de mult și nu știam dacă mai citești. 🙂

      1. Zona in care ai fost tu inca mai seamana cu ceea ce a fost candva Germania. Am stat si eu acolo pana de curand, cam la 70 de km de Bremen (la marea Nordului). In zona in care sunt acum cred ca numai Aachen mai merita vazut si ala mai mult pentru cei pasionati de istorie. Am scapat si de obsesia mea pentru un tsunami, legata de faptul ca locuinta mea era despartita doar de un dig de mare. Am mai aruncat un ochi pe aici dar destul de rar pentru ca internetul in Germania este extrem de prost si exagerat de scump. Ma bucur ca inca mai exista blogul asta, in ultimul timp a disparut cam tot ce a fost bun in internetul asta, au ramas oameni care isi toarna galeti cu gheata in cap si pozele cu pisici.

  2. Mi s-a facut dor de povestile fratilor Grimm, ia sa ma apuc sa citesc cateva iar.
    Si ai dreptate, tot ce stiu despre Bremen este povestea aia 🙂

Comentariile sunt închise.