Vingt ans apres

Anul ăsta se fac 20 de ani de la prima mea zi ca școler. Ceea ce mă umple nițeluș de groază, pentru că am ajuns deja suficient de bătrână cât să-mi amintesc un moment de acu 20 de ani- totuși, sunt încă suficient de tânără să nu-mi fie rușine să recunosc treaba asta în public. (Peste zece ani, dacă încă oi mai avea blog, o să caut probabil toate articolele din care se poate deduce ce vârstă am și o să le șterg, că am înțeles că așa trebuie să facă femeile care știu ce-i bine pentru ele).

Învățătoarea mea din clasa I era o nemțoaică frumoasă, Helga nu-știu-cum, proaspăt ieșită de pe băncile liceului pedagogic. Abia ce s-a rătăcit în sistem, că a și ieșit: a intrat la facultate și ne-a lăsat în plata Domnului. Bravo ei, și eu aș fi făcut la fel. Aș fi uitat complet de ea și cum arăta dacă n-aș avea o poză cu noi două, eu încruntată și tunsă castron, ea zâmbitoare, cu un taior roz și părul pufos a la Farrah Fawcett în anii 80 (în România, anii 80 au fost încă la modă până prin 1999 sau cam așa.)

Pe învățătoarea din clasa a II-a încolo n-o s-o uit niciodată.

O chema dna Lazăr și avea vreo 70 de ani, conform propriilor spuse, deși anul nașterii varia în funcție de dispoziția în care o găseai. Era o tanti înaltă, osoasă, cu o claie de păr alb ca vata de zahăr și ochii mici, încontinuu clipitori. Lazăr e nume de personaj biblic, lucru pe care desigur dvs. îl știți deja, dar eu nu-l știam la vremea respectivă, însă l-am aflat de la ea, într-o zi în care ne-a anunțat că ne botează pe toți în numele ei.  Adică al lui Lazăr. După care a luat o sticlă cu apă și a început să stropească peste noi în dreapta și-n stânga. Rău de mine că mă aflam în raza ei de acțiune și aveam caietul (în care scriam cu stiloul) deschis pe pupitru. Bine de mine că măcar era vară, și-am putut să ies în curte așa udă ciuciulete și să mă usuc la soare. Nu m-am simțit, totuși, câtuși de puțin pătrunsă de sfințenie, și tot Barbu m-a chemat și după aia.

Dna Lazăr mai avea și alte puteri supranaturale, în afară de transformarea apei în agheazmă instant. Noroc cu mine, că știu cum să vă feresc de fulger, ne-a zis ea într-o zi cu ploaie și furtună de numa-numa. Și, întru apărare în fața stihiilor naturii, am primit fiecare câte o lovitură de cuțit în cap. Nu vă speriați, era doar un cuțit bont de tăiat pâine, și ne-a dat cu latul, nu cu muchia ascuțită. Dar a dat destul de tare, îmi amintesc până în zilele noastre senzația. În orice caz, o fi avut dreptate femeia, până acum nu m-a lovit fulgerul.

Dna Lazăr venea destul de des în vizită, inclusiv la ziua mea de naștere. Nu era dintr-o preferință specială pentru mine, deși după ce tata a avut proasta inspirație să-i trimită odată o sticlă de șampanie, și-a exprimat des dorința de a-l cunoaște pe „tac-tu, colonelul” (tata era doar maior pe vremea aia, dar de atunci a devenit într-adevăr colonel. Ce dovadă mai vreți că învățătoarea mea avea puteri supranaturale?) Scopul vizitelor propuse chiar de vizitatoare era în special evaluarea financiară a familiei elevului sau elevei, cu un pretext extrem de transparent, de pildă „Hai să-ți aduc noul carnet de note”. Vizitele ei funcționau după principiul invers al musafirului obișnuit care nu vine niciodată cu mâna goală: dna Lazăr nu pleca niciodată cu mâna goală. „Nu-mi dai mie ceașca asta, dragă?” Păi, nu putem să stricăm serviciul, răspunde mama, după vreo secundă-două în care a înghițit în sec. Cu chiu, cu vai, dna Lazăr s-a învoit să renunțe la ceașca din care tocmai sorbea cafea. Până la urmă a plecat cu o icoană de pe perete, și noroc că din alea aveam întotdeauna mai multe decât ne trebuiau.

Din cauză de inadecvare financiară (tata avea ceva bani, dar ai mei erau divorțați), n-am reușit niciodată, în ciuda tocilărimii-mi legendare, să devin eleva preferată a dnei Lazăr. Și cum aș fi avut măcar vreo șansă, când am fost colegă și cu fiul unei vedete? De hatârul lui, deși eram paria școlii (clasa de copii săraci, din familii numeroase, destrămate, repetenți, „retardați”, „țigani” etc.) am fost mutați într-o clasă dichisită, cu pupitre noi, construite pe comandă, și în care ni se spunea aproape zilnic atât nouă, cât și părinților noștri, că suntem doar tolerați pentru că printre noi se află băiatul unei persoane importante. Să nu atingem nimic, dacă se poate. Să nu scrijelim băncile. Să nu scriem pe ele. Să nu ne așezăm pe ele. Să nu facem mizerie pe jos. Și să nu care cumva să uităm, vreo secundă, de ce și de dragul cui ne aflăm acolo.

Nu mai țin minte cu ce ocazie, am montat în anul ăla Dl Goe, cu câteva inovații deosebite propuse de dna Lazăr, de pildă niște băieți care să ciuciuie ca trenul, precum și a unora care să necheze precum caii de birjă (în principiu era o producție oarecum brechtiană). Eu eram tanti Mița precum și regizorul și directorul de casting, practic responsabilă cu întreaga piesă, și vă pomenesc asta doar ca să mă laud- v-am spus că eram o mică tocilară nesuferită. În rolul lui Goe: copilul-vedetă. În ziua reprezentației, taică-su, ca orice om celebru și cu obligații, a întârziat, și ca orice om cu bun simț, a intrat făcând cât mai puțin zgomot posibil, și a încercat să se așeze undeva în spate făcând cât mai puțin zgomot posibil. Piesa era deja în desfășurare.

-A, domnul Popescu, ce bucurie că ați putut ajunge! a strigat madam Lazăr, întrerupându-ne pe toți în mijlocul actului artistic. Haideți, copii, o luăm de la început, da? Să vadă și domnul Popescu.

Nu, nu, nu, gesticula Popescu disperat, vă rog, nu, nu trebuie, pentru mine, vă rog, nu vă deranjați, dar nu era chip să o contrazici pe doamna Lazăr când își punea ceva în cap. Așa că am luat-o de la început. Domnul Popescu a văzut, nu știu dacă i-a plăcut, nu știu ce-or fi gândit ceilalți părinți, care nu erau la fel de importanți ca el, dar în orice caz Popescu a fost impresionat suficient cât să-l mute dracului pe fii-su din clasa noastră blestemată în anul următor, și cu ocazia asta ne-am pierdut cu toții privilegiile și pupitrele dichisite.

Să nu se înțeleagă acum că n-am învățat nimic folositor de la doamna Lazăr, doamne ferește. O învățătoare atât de experimentată, care a făcut oameni din generații întregi, care a apucat să spună poezii de Maiakovski pe vremea când Maiakovski era încă în grațiile bolșevicilor, care a trăit vremuri când românii erau români verzi („nu înțeleg fandoseala asta”, ne-a zis ea într-o zi vizavi de tampoane și alte drăcii moderne. „Pe vremea mea, umpleai patul de sânge noaptea și aia era.” Nadia de 8 ani n-a înțeles mare lucru din asta, dar multă vreme după aia am trăit cu imaginea unor oameni de ambe sexe care, pe vremuri, dormeau în paturi pline de sânge, și m-am bucurat imens că societatea a progresat)! De la ea am învățat, de pildă, dansul căldărarilor din cartierul dumisale când era copil:

Hai la ripa-ripa, c-a murit bunica! Hai la ripu-ripu, c-a murit bunicul! He-piu, he-piu!
În timp ce cânta aceste versuri, dna Lazăr dansa un soi de cancan, fluturându-și fustele energic. (Odată i-a căzut fusta în clasă, deși nu în timpul cancanului. Ce fabrică de fermoare de căcat, a zis ea și și-a ridicat-o, calmă.)

Și tot de la ea am învățat un cântecel intitulat Fălosul, pe care am fost după aia nevoiți să-l intonăm la toate serbările cât ne-a fost învățătoare, deși era al naibii de monoton. Suna cam așa:

Am o pipă și-un ciocan, și-un ciocan, și-un ciocan

Și-s fălos, pereche n-am pereche n-am pereche n-am!

Am o pipă și-o căldare, și-o căldare, și-o căldare

Și mă dau că-s cel mai tare, cel mai tare cel mai tare!

Dară pipa-i de cocean de cocean de cocean

Și căldarea-i de bostan de bostan de bostan

Nici ciocanul nu-i al meu, nu-i al meu nu-i al meu

Că-l am de la fălălău, fălălău, fălălău (notă: aici eu mă întrebam invariabil în gând ce e acela un fălălău, furnizor de ciocane, și am aflat până la urmă că e un om, un nume propriu, împrumutător de ciocane, și deci se scrie cu F mare. Totuși, ați cunoscut vreodată pe cineva pe nume Fălălău?)

Iar vecinii zic așa, zic așa, zic așa

Că nici pipa nu-i a mea, nu-i a mea, nu-i a mea! (aici trebuia să arătăm din cale afară de triști și dezamăgiți).

Ori de câte ori se apropie începutul de an școlar și aud oameni de vârsta mea jeluindu-se de nostalgia vremurilor când își luau ghiozdanul în spinare, îmi înflorește un zâmbet în colțul gurii, că nostalgia asta, cetățeni, n-o s-o am niciodată.

3 gânduri despre “Vingt ans apres

  1. Ha, ha, ce-am mai ras! Mi-o si imaginez pe baba aia nebuna topaind, cu fustele in vant!

  2. Hello.

    Nici eu nu am nostalgii din acestea cu iz scolar. Nu mi-e dor nici de scoala primara, nici de generala si in niciun caz de liceu. A, nici de facultate. Viata chinuita de student din provincie ajuns in Bucuresti cu posibilitati materiale minime este ceva dupa care nu inteleg cum poate cineva sa tanjeasca la varsta maturitatii.

    In orice caz, lasand la o parte aspecte materiale si sociale ale problemei, nu imi este dor de scolile din Romania in primul rand din cauza calitatii infecte a actului pedagogic. Au fost si una-doua exceptii, bineinteles, insa, in rest am avut parte numai de profesori slab pregatiti, fara pasiune pentru meserie si, cel mai grav, destul de multi dintre ei nu aveau toti boii acasa, cum s-ar zice. Unii erau nebuni de-a binelea, altii erau pur si simplu niste oameni de o calitate morala josnica.

    Observ ca invatatorii, in special, sunt avizi dupa foloase materiale. Asa a fost si invatatoarea mea. La zilele speciale de peste an, ne incolonam toti piticii la catedra cu flori si plocoane. La flori nici nu se uita, decat daca erau motul curcanului sau altele la fel de ieftine, atunci il infiera pe copilul care i le adusese. Cat despre cadouri, si ele ar fi facut bine sa fie consistente, cu utilitate reala. A doua oara cand i-am dus o cutie de bomboane de ciocolata m-a intrebat daca parintii mei lucreaza la fabrica de ciocolata. Cu sapunurile primite dadea de pereti. Si cu toate acestea, ceea ce ma uimeste de fiecare data cand mai discut cu fosti colegi de scoala primara este ca aproape niciunul dintre ei nu si-o aminteste astfel pe invatatoare, asa cum era ea de fapt, ci o cosmetizeaza cumva in amintirile lor, cu alte cuvinte si-o amintesc cu drag, cu acea nostalgie de care ziceai si tu. O fi un simplu mecanism psihologic sau oare e ceva mai mult si mai trist decat atat, oare este acel ceva care i-a facut pe conationalii nostri sa-l voteze si sa-l doreasca pe Iliescu imediat dupa Revolutie sau sa creada cu adevarat ca Ponta e mai bun decat Basescu si viceversa?

Comentariile sunt închise.