Nadia și parada heterosexuală

Fusei, pentru prima oară în viață, la o nuntă. Am reușit să trăiesc pân-acu fără să vizitez vreuna fiindcă eram încă prea tinerică vizavi de vârsta medie la prima casătorie în zilele noastre, plus că ori de câte ori careva din anturajul meu se pricopsea cu ceea ce se numește o relație serioasă, nici nu mai zic de căsătorii, prietenia se sfârșea în mod natural, pentru că băieții nu mai aveau voie să se vadă cu mine fără consoartă, iar fetele își dădeau seama că nu mai pot trăi nici cinci minute fără să se holbeze cu drag în ochii consortului, darămite câteva ore întregi, cât ar fi durat să iasă în oraș cu fosta lor amică. Mă rog, nu-i problemă, se găsesc mereu oameni singuri și triști care să-i înlocuiască. Iată-mă deci în premieră absolută la o nuntă, și încă una englezească, fără manele, unde lumea poate să se plictisească stând frumos pe scaun în biserică în loc să facă varice și unde mai toate femeile, îmbrăcate mai puțin țipător decât ce văzui din poze de la nunți românești, poartă pe cap, în compensație, câte o bentiță împodobită cu o mini-pălăriuță din pene, mărgele și voaluri, care cred că se numește fascinator și arată extrem de caraghios (dar știm cu toții că pălăriile caraghioase sunt specialitatea englezoaicelor). Evident că m-am străduit să mă dichisesc și eu cât de cât conform ocaziei, ceea ce mi-a stârnit multe întrebări fără răspuns, de pildă:

-Cum reușesc femeile care se dau în fiecare zi cu tuș d-ăla negru pe la ochi să tragă linii netremurate și măcar asemănătoare la ambii ochi, dacă nu identice? Există vreo riglă specială? Pe urmă, cum reușesc femeile care-s machiate pe la ochi să nu se frece la ochi o zi întreagă? În repetate rânduri mi-a venit să-mi scot ochiul și să-l rostogolesc ca pe-o minge până trece mâncărimea, dar nu voiam să arăt ca, mă rog, una care s-a scărpinat și a uitat că s-a dat cu tuș. Parcă în mod normal nu mă mănâncă ochiul atât de des.

-Cum reușesc femeile care poartă tocuri mereu să nu rămână înțepenite undeva pe veci? În cele câteva ore în care am purtat unicele mele încălțări cu toc (destul de mic), mi-a rămas tocul înfipt în pământ, în crăpături în asfalt, în spațiile dintre dalele pavajului, în spațiile dintre scândurile parchetului, în diverse denivelări în podeaua unui automobil, în fine, de fiecare dată mă gândeam că până aci mi-a fost și o să țopăi până acasă într-un picior.

-Complimentele pe care și le fac femeile între ele vizavi de haine, păr, bijuterii, pantofi și alte chestii de felul ăsta îs pe bune sau sunt un fel de ritual social de la învățarea căruia am lipsit și care se activează automat oriunde se adună un anumit număr, să zicem, de la trei în sus, care nu se cunosc prea bine? Am vaga impresie că e ca un fel de pipa păcii, o chestie  care trece în cerc de la una la alta și apoi se întoarce la tine și trebuie să găsești și tu ceva care-ți place la tipa de lângă tine, pe care o vezi prima oară în viață și care are o frizură oribilă și o rochie cu danteluțe și volănașe în toate locurile nepotrivite. Doar că nu sunt câtuși de puțin spontană și rareori îmi vine vreo idee despre ce-aș putea complimenta. Iar dacă nu e pe bune, și toată lumea știe că nu e pe bune, atunci ce rost mai are? Nu poți să te bucuri de compliment, din moment ce știi că e de complezență, și în loc de asta trebuie să găsești repede-repede ceva cu care să dai pipa mai departe. Partea și mai proastă e că rareori observ cu ce-s îmbrăcați alți oameni, și uneori nici măcar cu ce sunt îmbrăcată eu, așa că dacă n-aș fi așa friguroasă probabil că aș fi ieșit de multe ori pe stradă în chiloți din greșeală.

-Care e nivelul de sexi, sexi, știu că mă vrei, maxim acceptabil la o nuntașă? Eu am o singură rochie de ocazie, de culoare roșie, pe care o port la toate ocaziile, doar că în ocazia de față mi-am dat seama că se ridică cam sus când stau pe scaun (ceea ce vă spune totul despre cât de des mă duc eu la ocazii), motiv pentru care am stat cu pardesiul pe mine în biserică pe parcursul întregii nunți, și mai e și roșie. După aia mi-am sucit gâtul pe tot parcursul ceremoniei să văd dacă zăresc una cu rochia mai scurtă ca mine, și am văzut până la urmă o puștoaică într-un soi de cămașă de noapte care abia îi acoperea fundul, dar măcar a ei nu era roșie. Așa că am păstrat pardesiul.

Și uite-așa stau eu dup-aia la o masă cu o perucă amuzantă pe cap (ni s-au furnizat peruci, să se distreze nuntașii cu ele- v-am zis că Anglia e țara chestiilor amuzante de pus pe cap), lângă niște femei care schimbă banalități despre cum și-au cunoscut iubiții sau ceva de genul ăsta, și-mi trec prin cap niște gânduri de Grinch, chiar dacă mireasa e Cea Mai Drăguță Fată din Univers și ne-a făcut prăjiturele pe care le putem lua la pachet, și chiar dacă m-am bucurat chiar și în sinea mea de Grinch pentru ea s-o văd așa de happy.

Nu vi se pare că nunțile sunt din cale-afară de caraghioase? Nu? Doar mie? Părerea mea despre instituția căsătoriei, la origine un simplu mijloc de împroprietărire a bărbaților cu femei pentru prăsilă, sex și munci domestice, e undeva sub nivelul mării, dar viața e scurtă, fiecare dintre noi are dreptul să facă ce crede că o să-l facă fericit, și sensurile cuvintelor sunt schimbătoare, așa că nu mă uit de sus la cei care vor să creadă că mariaj înseamnă iubire. Dincolo de asta însă, ritualul în sine mi se pare o piesă de teatru absurd, și ori de câte ori mai văd o poză cu o rochie albă (ceea ce, în lunile astea de vară, pare să se întâmple practic zilnic) mă lovește o anxietate intensă care vine nu din emoție sau dorința de a fi și eu mireasa lui pește prăjit, ba chiar dimpotrivă, din faptul că NU ÎNȚELEG.  E ca și cum m-aș fi rătăcit într-o emisiune antropologică despre obiceiurile misterioase ale unui trib de peste mări și țări, sau și mai și, pe o planetă cu extratereștri, unde locatarii fac ceva complet lipsit de sens pe care-l consideră indispensabil, de exemplu, nu știu, să sară într-un picior de trei ori înainte să se așeze pe scaun de fiecare dată- nu înțeleg cum oameni în toată firea pot să desfășoare un ritual atât de caraghios, care include vorbe și costumații atât de caraghioase (serios, crede cineva că toată tărășenia se petrece în fața lui Dumnezeu, chiar și dintre cei care cred în Dumnezeu? Păi, pentru Dumnezeu, suntem 7 miliarde, ce, n-are El altă treabă decât să contorizeze cum se împerechează atâtea furnici care trăiesc mai puțin de o secundă la scară cosmică?) fără să râdă în hohote. Împăratul e gol, îmi vine să strig. Ce naiba faceți? Nu vedeți că toată treaba e la fel de serioasă și de durată ca un joc în țărână între copii de cinci ani? Sau știți și vă prefaceți doar că nu știți? Nu înțeleg. Și uite de-aia n-o să fiu niciodată un om normal și simpatic, și probabil săraca mireasă ar regreta că m-a invitat dacă ar înțelege limba română.

Dar uite-așa mi-am mai dat seama de o chestie, care n-are legătură imediată cu sezonul nunților. Știți cum unii imbecili homofobi strigă în gura mare: „N-am nimic cu gay-ii, nu-s homofob, da’ să nu-i văd! De ce trebuie să facă paradă de sexualitatea lor? De ce nu pot să țină totul între ei în dormitor! E indecent! O vai, ochii noștri sensibili!” Și așa mai departe. E, asta a fost, de când mă știu, reacția mea interioară față de parada heterosexuală nesfârșită care se petrece în fiecare zi, peste tot, deși nu mi-e ușor să recunosc pentru că știu că nu e o reacție social acceptabilă. Și când zic asta nu vreau să zic că oamenii ar trebui să-și ascundă partenerii și să se prefacă că nu se cunosc, Gizăs Craist, nu, ci că ostentația continuă și formalitățile cântate la trompetă în jurul parteneriatelor astea cu fundament sexual, în care fundamentul sexual e însă îmbrăcat în eufemisme, piese de teatru și hi-hi, mă umplu de o vagă senzație de jenă.

Și uite de-aia n-o să fiu niciodată un om normal și simpatic. Hai noroc.

 

 

 

14 gânduri despre “Nadia și parada heterosexuală

    1. Nu cred ca ai dreptate. Barbatilor le place sa se prefaca ca nu au chef de insuratoare, dar ori de cate ori mi-am exprimat parerea despre institutia casatoriei, tot ei au fost cei mai mirati si indignati ca imi permit sa gandesc asa. Mariajul e mai benefic pentru barbati decat pentru femei, le prelungeste viata, in timp ce pe-a femeilor o scurteaza:http://www.independent.co.uk/life-style/health-and-families/health-news/the-stress-of-marriage-shortens-your-life-by-a-year-if-youre-the-wife-467782.html Femeile care se imbolnavesc risca de sase-sapte ori mai mult decat barbatii sa fie parasite de partener, dovada ca treaba cu „impreuna in sickness and in health” nu prea e inteleasa de ambele sexe in mod egal: http://well.blogs.nytimes.com/2009/11/12/men-more-likely-to-leave-spouse-with-cancer/?_php=true&_type=blogs&_r=0
      Pe scurt, parerea mea e ca toata discutia despre cat de mult urasc barbatii insuratoarea e un fel de psihologie inversa si capcana care sa le faca pe femei sa creada ca e o victorie a lor cand „conving” pe cineva sa le ia de nevasta.

      1. Acei barbati indignati e posibil sa fi avut prietene/ neveste sau viitoare prietene/ neveste prin preajma , in momentul conversatiei; oricum barbatii stiu cel mai bine ca monogamia e contra naturii lor. Nu as indrazni sa acuz femeile de siretlic, insa eterna poveste a unei vieti maritale fericite cu copii alergand in jurul lor si nepoti la batranete e mult mai seducatoare unei ‘everlasting loneliness’.
        Cat despre ‘ mariaj pentru sanatate’ ce sa zic? Barbatii nu au inteligenta necesara sa se gandeasca la asa ceva, iar sanatatea cu siguranta nu e prioritatea lor. Cat despre studiile mentionate , as putea sa te plictisesc de moarte vorbindu-ti de case-control studies vs. randomised control studies si relatia de cauzalitate. As mentiona doar ca in acelasi tip de studii mentionate de tine, au determinat ca masinile galbene cauzeaza cele mai multe accidente rutiere.
        🙂

    2. atunci de ce se insoara? daca nu le place, asa cum zici, de ce totusi se insoara? aaaaa, oare nu se supun si ei acelorasi „reguli” ale societatii, acelorasi cicaleli ale mamicii (mamicii lui, sa fim intelesi), acelorasi cutume?!
      si daca o fac, daca totusi se insoara, desi, cum zici nu prea au chef, atunci sa-si asume decizia, sa taca naibii din gura si sa nu mai dea vina pe femeie „ca i-a prins in lat/lant”.
      o gramada de femei renunta la muuuult mai multe decat un barbat atunci cand se marita, dar nu-si petrec viata invinuindu-si barbatul sau comentand „noi, femeile, nu vrem sa ne maritam”.

    1. Da, în fine, eu zic că nu pui lucrurile în perspectivă. Femeile ca și categorie socială au fost și încă sunt considerate inferioare, și în mod tradițional singurul lor mijloc de subzistență era să le ia cineva de nevastă- fetele bătrâne deveneau o povară disprețuită pe capul rudelor. Iar astea nu-s chestii de acum 200 de ani, încă se petrec, le-am văzut cu ochii mei la oameni din generația părinților mei și chiar mai tineri. Așa că substratul stereotipului conform căruia femeilor le place mariajul de numa-numa e că de fapt au fost învățate că au nevoie de el ca să nu ajungă la marginea societății. Pedeapsa pentru ne-conformare poate fi cam dură.
      Bărbații își permit să spună că nu vor să se-nsoare pentru că pentru ei nu există nici o penalizare. Dar mă cam îndoiesc că vorbesc serios.

      1. Recunosc ca barbatii au comis atrocitati si inca comit; ayan hirsi ali descrie in detaliu cum sotul, mama-soacra , fratii sunt in top 10 inamici ai femeii si cum e sa traiesti in sec 21 ca in sec. 7 AD. Secolul 21 e numai in West, parte din asia, australia. Restul lumii oscileaza intre sec 7 si sec 18.
        Din cate stiu insa, in Uk femeile nu mai sunt maritate ci se marita. Si inca de 2-3 ori. Mirajul mariajului seduce si pe cei/cele mai experimentati(e). Si ma indoiesc ca o fac dintr-un reflex istoric. Constranse social? -poate ,avand in vedere la cat de mult e advertised mariajul .

      2. You’re on to something with the advertising😀 The Feminine Mystique a lui Betty Friedan explica pe larg cum au ajuns femeile educate si de clasa mijlocie din vestul progresist sa fie spalate pe creier, prin reclame si cultura pop, in directia ca nu-si doresc altceva decat sa fie neveste si mame, pentru ca barbatii aveau nevoie ca ele sa se intoarca la cratita si sa le dea joburile inapoi dupa al doilea razboi mondial.

      3. Lasa-ma sa ghicesc: exista o societate secreta a barbatilor care vor femeile sa fie strambe si urate? ( sa fie vorba de o societate gay?)🙂

      4. Nu ghici și pune mâna și citește cartea, e mai folositor decât contrazisul blogărițelor încăpățânate.😀

      5. Radeam ca exista o conspiratie a societatii barbatilor gay ce vrea ca femeile sa fie ‘urate si cam proaste’ pentru ca madam Friedan nu-i prea avea la inima pe gay ; madam Friedan a fostun om al vremurilor ei insa sfatul ei ca femeile sa inchida naibii televizorul si sa puna mana pe o carte , sa faca o scoala, e la fel de actual. Revistele scrise de femei pt femei sunt azi la fel de proaste ca si acu 60 de ani, si mi-ar pare rau sa cred ca femeia din OK e o reflectare a femeii de azi.

        Exista un tip de cognitive bias numit Anchoring si ma tem ca suferim cam toti de pe urma lui.
        http://en.m.wikipedia.org/wiki/Anchoring

      6. Nope, e despre femei care au făcut o școală și au și bani, dar după aia au rămas la cratiță tot restul vieții și-au luat-o razna. Ca Betty Draper din „Mad Men”. Adică despre un segment foarte mic și destul de răsfățat al populației, același care se ocupă și în zilele noastre cu isterii entuziaste vizavi de nunți.

  1. Stii de ce-mi place blogul asta al tau? pentru ca de fiecare data cand citesc cate un articol, ma binedispune ideea ca undeva, in lumea asta, mai exista inca o persoana ca mine😀

Comentariile sunt închise.