Le vent se leve, il faut tenter du vivre

wind rises 4

După lupte seculare care au durat treizeci de ani, Nadia a apucat să vadă în sfârșit The Wind Rises, mult-trâmbițatul ultim film al cineastului ei cel mai preferat, Hayao Miyazaki, și…și…nu prea i-a plăcut.

„Vine un moment în cariera oricărui cineast ale cărui filme precedente conțin castele umblătoare, castele zburătoare, un purcel pilot de avion și o pisică-autobuz, când trebuie să facă ceva cu adevărat neobișnuit: să facă o dramă istorică normală.” 

Dar destul cu pălăvrăgeala pe-aici. Citiți în română și engleză pe Animation Magazine.

4 gânduri despre “Le vent se leve, il faut tenter du vivre

  1. N-am servit cineasti japonezi. N-am rezonat in niciun fel ce extrem de putinii autori japonezi care mi-au trecut prin creieri,asa ca ma indoiesc ca as aprecia cinema-ul japonez. Tre’sa zic totusi ca m-ar fi greu sa iau in serios un film cu personaje care arata ca sandy bel, candy sau ce mai vedeam noi in copilarie (cu o notabila exceptie pe care refuz sa o numesc am ratat tot ce oferea canalul animax). Si asta o zice o tipa careia inca ii mai place desenele animate si cartile pt copii si crede ca o adevarata carte pt copii are multe de spus unui adult (nu vorbim de fantasy-uri pt adolescenti si”young adult”).
    Totusi poate imi explica cineva de ce cam toate personajele au o trasaturi mai degraba europene (hai, neorientale)!

  2. „The Wind Rises” e clar un film pentru oameni mari, nu pt copii, si ca scenariu e ceva in genul dramelor care castiga premii Oscar in categoriile live-action. Ca stil grafic insa, in Japonia, intreaga industrie de animatie si manga isi trage radacinile de la Osamu Tezuka, si e, asadar, influentata de felul in care desena el, cu ochi mari si rotunzi- el fiind la randul lui influentat de ilustratori si animatori din Vest. Poate ca pare monoton, dar, pe de alta parte, si animatia vestica sufera de aceleasi caracteristici: inainte de invazia CGI, cam toate filmele de animatie 2D mainstream imitau stilul Disney (motiv pentru care multi cetateni au impresia, de exemplu, ca „Anastasia” lui Don Bluth e facut de studiourile Disney. O vad des pe Anastasia inclusa in articole despre Printese Disney de catre necunoscatori). Acum, toate filmele de animatie se fac in 3D si imita stilul Pixar.
    Asta nu inseamna ca personajele standard anime sunt desenate sa fie „albe”- sa nu uitam ca societatea japoneza e una destul de inchisa si nu prea diversificata etnic. Noi suntem obisnuiti sa-i definim pe asiatici in mod stereotip drept „aia cu ochii mici” pentru ca ne luam pe noi drept etalon, dar ei nu au de ce sa faca acelasi lucru- se iau pe ei insisi drept etalon, si n-au nici un motiv sa se perceapa ca avand ochii mici sau oblici. Oricum, foarte multe animeuri sunt fantastice si nu prea au legatura cu realitatea- in Sailor Moon exista fete cu parul albastru natural, ar fi aiurea sa incercam sa le atribuim o „rasa” reala. Dar e bine sa pornim de la premisa ca personajele anime sunt desenate sa fie japoneze si percepute ca atare de japonezi. De altfel, atunci cand apar „albi”- (de exemplu, in „The Wind Rises”, cand protagonistul se intalneste cu niste ingineri nemti), albii sunt cei caricaturizati cu trasaturi pe care probabil japonezii le considera stereotipe pentru albi: barbie patrata si proeminenta, nas mare etc. Cred ca intrebarea „de ce sunt personajele anime pline de europeni” devine nula daca schimbam punctul de referinta vizavi de ce inseamna trasaturi europene.
    Ca si continut insa, animeurile sunt foarte diverse, mult mai diverse decat ce ofera animatia americana la ora actuala. „The Wind Rises” , „Grave of the Fireflies” sunt drame serioase. Alte filme Studio Ghibli („Totoro”!) sunt intr-adevar filme pentru copii. Satoshi Kon facea thrillere dubioase a la David Lynch. Serialele ca Sandy Belle, Candy Candy și altele la care ne uitam noi când eram mici nu erau nici ele pentru copii, mai degrabă pentru adolescente, iar ca gen, telenovele, aș zice eu. Pe urmă sunt filmele cyberpunk ca Ghost in the Shell, există filme horror, porno hentai nici nu mai menționez, etc. :)) Animeul e extrem de divers.
    Mă rog, scuze pentru poliloghie, îmi place să vorbesc despre desene animate.

    1. merci pentru lamurirea privind trasaturile. chiar eram in ceata.
      imi place poliloghia ta. intotdeauna mi-a placut sa citesc/ascult oameni scriind/vorbind stiind cu adevarat despre ce vorbesc, mai ales in domenii in care am un minim de interes.🙂 (bineinteles, eu sunt bata in materie de cinematografie; sa-ti placa sau sa nu-ti placa o poveste, eventual sa apreciezi jocul unul actor (cam p-aici ma situez), nu inseamna ca apreciezi cinematografia-tehnica, regie, lumini, chestii, socoteli, alea-alea).
      si imi place sa am recomandari pentru momentul cand mi-oi face curaj/oi gasi timp pentru altfel de povesti.
      (am ramas de-a dreptul socata in liceu cand am vazut „ca apa pentru ciocolata”, sud-american, dar nu mai stiu ce natie; ramasesem cu ideea preconceputa ca nu fac altceva in afara de telenovele; si am decis ca nu voi vedea saga millenium in varianta americana nici platita; a fost mult prea misto aia suedeza; desi cumplit de obositoare; nu mi-am dat niciodata seama cat de mult ma bazez pe cunostintele de engleza, asa vai mama lor cum le cred eu, cand urmaresc un film)
      ca animeurile au depasit demuuuuuuuuuult stadiul de „pentru copii” o stiu; le-am comunicat-o si altor persoane care erau muuuuult prea relaxati ca plodu’ lor se uita la „desene animate pe animax”.🙂 tre’ sa mai scobesc un pic prin creieri sa mai scap de stereotipii, una e sa stii, alta e sa………..nici nu gasesc cuvantul potrivit.
      apropos, imi e dor de „discutiile” tale cu diversi scriitori/autori.🙂

Comentariile sunt închise.