Dr Aumădoare

No, dacă tot avui pocinogul cu buboșenia, să batem câmpii nițel despre sistemul medical, un subiect de mare tămbălău mereu și oriunde- cu precizarea că, în postura de tânără relativ sănătoasă care n-a fost niciodată operată sau spitalizată, am avut contact limitat și cu al nostru, și cu al lor. Pe lângă varii chestiuni plimbate pe la medicul de familie, în România am avut nevoie de vreo două ori să mă oprească Salvarea din vomitat (nu voi avea niciodată decât dispreț pentru dobitocii care se îmbată în mod intenționat până li se face rău și după aia îmi povestesc hlizindu-se, în condițiile în care eu am suferit toată viața de grețuri neinvitate, și credeți-mă, îs de tot rahatul), iar aici am avut un accident la picior astă vară cu care am ajuns la Urgență (și, bineînțeles, acum, varicelă).

Partea bună în Marea Britanie e că sistemul lor sanitar de stat e gratis pentru cetățeni UE, studenți și alți indivizi pe care statul îi consideră oameni. Adică, vreau să zic, cu adevărat gratis, nu cum era la noi în țară când eram eu acolo, când în teorie era gratis, dar practic, trebuia mereu să te simți să duci un pachet, ceva, doctorului și măcar o cafeluță asistentei care „îți scotea fișa” (iar Salvarea sus-numită ne-a spus direct cât ne costă efortul deplasării lor)- oricum, din ce am înțeles, chiar și această gratuitate teoretică a dispărut la ora actuală (să mă corectați dacă greșesc). În Anglia, ce e gratis e gratis: medicul de familie te consultă moca, toate procedurile medicale pe care doctorii le consideră necesare pentru sănătatea ta sunt moca, iar rețetele pe care ți le prescriu au un preț fix de 7 lire. Dacă te îmbolnăvești în afara orelor de lucru, dar nu e chiar atât de rău încât să suni la Salvare, există un serviciu out of hours unde suni și primești sfaturi sau o programare la doctor, tot gratis. Există și clinici walk-in, unde te poți prezenta fără programare pentru afecțiuni minore ca să te vadă o soră medicală- într-un loc din astea mi-a bandajat genunchiul o tanti în vârstă, foarte drăguță, căinându-mă și simultan boscorodindu-l pe băiatul de la Urgență care aplicase primul bandaj (cam prost, din ce-am înțeles, dar era așa de drăgălaș, încât eu l-am iertat imediat). Dar mă rog, aici, personalul medical e plătit proporțional cu importanța profesiei lor, cred.

Partea proastă e că orice lucru bun are un sfârșit. Oameni tot mai mulți și mai bătrâni, bani tot mai puțini (criză, domle) și politicieni tot mai tory îndreaptă NHS-ul într-o direcție greu de susținut pe termen lung. Ca să facă economie, doctorii trebuie să te vadă cât mai repede și să încerce să cheltuiască cât mai puțin cu tine, și cred că vă dați seama cum treaba asta se poate transforma în ceva foarte nasol extrem de ușor. Și ce te faci dacă doctorul consideră că procedurile și medicamentele de care ai nevoie nu sunt, de fapt, musai, și poți trăi și fără ele? Ai cam băgat-o pe mânecă, nu? În sălile de așteptare, ți se lungesc urechile la fel de mult ca în cele românești. În paralel, înfloresc servicii medicale private, nu doar în clinici și spitale cu totul private- și cele de stat au pacienți „plătitori de bilet” care au prioritate. A, și serviciul ăla out of hours de care vă pomenii mai devreme e o idee sublimă în teorie- în practică, personalul, angajat de un contractor privat, e alcătuit din necalificați plătiți cu minimul pe economie, care oferă sfaturi medicale introducând în calculator răspunsurile pacientului la un set de întrebări standard. Adică, mai precis, calculatorul dă sfaturile; din nou, cred că vă dați seama cum o pot lua lucrurile la vale și de aici, și chiar o iau- tărăboaiele legate de linia 111 nu contenesc în presa britanică, de la ambulanțe pentru oameni trimise cetățenilor țicniți care aveau un câine bolnav, la pacienți care mor în timp ce operatorul, de profesie actor, sau recuperator de datorii, sau tâmplar, le recomandă să ia un paracetamol și un Lemsip. Pe urmă, din cauza paranoiei anti-imigraționiste, se petrec tot felul de chestiuni științifico-fantastice: un doctor tânăr mi-a povestit de curând că el și colegii lui sunt nevoiți să lase o imigrantă ilegală să moară de cancer la plămâni, în spital, cu toate că ar fi putut fi, poate, salvată. N-ar supraviețui unei deportări în țara de origine în starea în care e acum, n-are bani, iar serviciul de imigrări interzice să i se ofere asistență medicală gratuită în Marea Britanie, așa că n-au ce să-i dea în afară de niște oxigen. Pentru că aici și acum, ca oriunde și întotdeauna, respectul pentru viață se oprește acolo unde începe politica.

Deși știu că Marea Britanie are niște rate astronomice la boli cu transmitere sexuală și minore însărcinate, cred că e, în general, ani-lumină înaintea noastră la capitolul denumit pe larg sănătate reproductivă, și contracepția e gratis, inclusiv chestii mai elaborate gen sterilet. Pe deasupra, la universitatea unde am făcut eu masterul, clinica studențească oferea oricărui student o pungă mare de prezervative, și presupun că procedura e aceeași și în alte universități. E ușor și civilizat să faci un test pentru boli cu transmitere sexuală: tot gratis, la niște „sex clinics” unde-ți poți ține eventualele probleme medicale din zona asta separate de cele de la medicul de familie dacă așa poftești; primești rezultatele prin SMS. A, și statul te invită cu scrisorică personalizată la testul de cancer cervical când împlinești 25 de ani, ceea ce pe mine personal a avut darul să mă deprime (bine ai venit în rândul persoanelor suficient de bătrâne să se teamă de cancer!), dar e oricum o idee foarte bună. Marea Britanie are o însă o situație foarte interesantă în ce privește avortul: pe hârtie, legile lor sunt printre cele mai restrictive din Europa (avortul e permis doar dacă doi medici atestă că există temei medical pentru el), dar în practică se fac avorturi on-demand până la săptămâna a 24-a de sarcină (pentru că temeiul medical sus-numit poate fi interpretat și ca disconfort psihic, iar cei doi doctori care să semneze nu-s așa de greu de găsit), pretutindeni- clinica studențească de la facultatea mea se ocupa cu asta pe bandă rulantă, citisem niște statistici în ziarul universitar, dar le-am uitat, mă rog, ideea e că nimeni nu dă două parale pe lege așa cum e scrisă, și vin femei din toată lumea aici să-și, ahâm, rezolve problemele. Din cauza acestei interpretări maleabile, situația e deschisă oricând unei schimbări de 180 grade: dacă guvernul britanic se va trezi cândva că gata, domnule, s-a terminat cu atâtea libertate, și că-și doresc și ei o generație de decreței, nu trebuie nici măcar să schimbe nimic, trebuie doar să înceapă să pună piciorul în prag. Iar presiuni în direcția asta există, așa cum există peste tot.

În fine, generozitatea statului britanic nu se extinde și asupra chestiunilor dentare. Dentiștii privați te costă de ți se rupe inima. Există dentiști NHS, dar și acolo trebuie să plătești multișor, iar serviciile oferite sunt foarte limitate. De exemplu, nu poți primi o plombă albă decât dacă gaura e într-un dinte foarte în față. (În rest, zic ei că nu se vede, și totuși toată lumea arată ca și cum tocmai a terminat de mâncat un robot când deschide gura.) Ca să-ți scoți un dinte, trebuie să te duci la una din puținele clinici NHS care se ocupă cu așa ceva, și care se află de obicei la mama naibii într-un cartier unde se ajunge numai cu 4 autobuze și o căruță (eu am ratat o programare de trei ori pentru că mai întâi m-am rătăcit, iar apoi am rămas prinsă în trafic undeva cu autobuzul nr 3). Turismul dentar e în floare printre englezoi, inclusiv în țări ca România -deși, din ce-am cules de pe la cunoștințe, Ungaria e una din destinațiile preferate. Asta nu înseamnă că englezii au dinți urâți, așa cum zice stereotipul, în orice caz nu în sensul de stricați, nu neapărat. Pur și simplu cred că îi doare în papuci mai mult decât pe alte nații de dinți încălecați sau strâmbi: politica intervențiilor dentare în UK pare să se rezume la strictul necesar- de exemplu, nu se practică înlăturarea preventivă a măselelor de minte. Ți le scot doar dacă sunt stricate sau se infectează gingia. Recunosc că m-am holbat nu o dată la gurile unor oameni ai căror incisivi dansau duios unul cu celălalt, întrebându-mă de ce mama naibii nu le-or fi pus părinții un aparat când erau mici, și la început nici nu puteam să vorbesc cu ei fără să mă concentrez intens să nu-mi scape cuvântul DINTE. Dar asta pentru că sunt o ființă superficială și afurisită, care e OK cu putreziciunea propriei măsele de minte atâta timp cât ăia din față sunt lustruiți și drepți.

Cam atât despre sistemul medical, care are avantajul de a fi avut interacțiuni limitate cu mine, și în România, și în Străinezia- dar pregătiți-vă pentru ce v-or auzi urechile când oi avea chef să discut despre sistemul educațional!

3 gânduri despre “Dr Aumădoare

  1. In Olanda medicii sunt la fel de zgarciti cu timpul si solutiile, cu deosebirea ca asigurarea medicala e obligatorie aici. Daca vrei tratament. e bine sa mergi la clinica privata, platind si acolo. Bine ca suntem inca tinere!

Comentariile sunt închise.