There’s no place like home

Având în vedere că sunt cea mai fricoasă persoană pe care o cunosc- și alți indivizi care au avut neplăcerea să se afle prin preajma mea suficientă vreme vor fi cu siguranță de acord-e surprinzător că ocazional mă mai felicită lumea pentru curaju-mi extraordinar. De exemplu, aud deseori cât de curajoasă îs să ies în lume cu păr de lungime insuficient de feminină pe țeasta-mi, curaj pe care interlocutoarea mea (pentru că e întotdeauna o femeie, mereu alta) îmi spune că îl invidiază profund, ah, ce mișto trebuie să fie să ai tupeu să înfrunți posibilul oprobriu public rezervat unei cetățene la vârsta reproducerii care nu se conformează standardului zilei vizavi de ce-i atrăgător! Norocul nostru muieresc că trebuie să facem atât de puțin ca să fim considerate curajoase, că dacă eram bărbat, naiba știe, ar fi trebuit să salvez niște oameni de la înec, poate (și nici măcar nu știu să înot). Dar și mai des aud ce curajoasă sunt că m-am cărat din țară și acum locuiesc departe de rude și prieteni și de “casă”, și sunt întrebată cum am reușit să mă adaptez.

Drept vă spun, nu știu ce să zic. Răspunsul corect ar fi că nu m-am adaptat. Lucrez part-time și nu prind rădăcini prea mult, și din când în când, când mă uită picioarele mai mult de cinci minute într-un loc unde mi-am terminat treaba, mă uit la conversația altor colegi de serviciu ca la un rechin cu două capete. Așa deci…oamenii vorbesc…la serviciu…despre lucruri care nu sunt legate de serviciu. Hm, îmi zic în sinea mea. După care picioarele mă duc mai departe. Am puțini prieteni aici, ăia care au mai rămas după ce colegii de master s-au întors pe la casele lor (dezamăgiți de Englezia). Am încercat să leg prietenii noi, în general îmi trece repede ideea de a insista pentru că nu vreau să par această disperată care se vâră în sufletul oamenilor. Și apoi, chiar dacă aș reuși, dacă la un moment dat îmi vine cheful să plec mai departe? Înseamnă că m-am chinuit degeaba. În trei ani și jumătate aici, m-am mutat de trei ori, deci nu prea îmi vine nici măcar să agăț un desen pe perete, că cine știe, poate luna viitoare trebuie să-l dau jos.

Un răspuns la fel de corect ar fi că m-am adaptat de minune, exact ca „acasă”. Acasă, un cuvânt de care lumea agață atâtea semnificații, ca zurgălăi de sanie. De ceva vreme, am început să visez că sunt „acasă”, adică în România, și că ies la o piesă de teatru sau la o bere în Centrul Vechi cu oameni de care mi-e dor, că mă plimb prin Herăstrău, că chiulesc de la sport cu prietena cea mai bună din liceu, sau ceva complet domestic cum ar fi că mă uit la televizor cu mama. Când mă trezesc, regret al dracului că sunt așa de departe, mai că-mi vine să plâng, să zbor (chit că nu zbor nici măcar în avion în mod confortabil) și atunci zurgălăul pe care lumea îl leagă de coadă de cuvântul acasă se agață și de mine și pare că nu mai vrea să-mi dea drumul. Trăiesc un moment cu iluzia că „acasă” eram „adaptată”, aveam un serviciu sigur, o familie iubitoare, prieteni mulți și prietenoși și perspective pline de strălucire. Și că ar trebui să fiu nostalgică, să-mi pun întrebări filosofice, și poate să-mi fac bagajele.

Dar după aia îmi aduc aminte că mă uit la situație prin ochelari aburiți. Și că m-am cărat când la serviciul meu se vorbea deja de probleme financiare și reduceri de personal. Că la primul meu job mi-era mai teamă de pauza de cafea și fumat decât de treaba în sine. Că m-am cărat când pe mulți din prietenii mei nu-i mai văzusem cu lunile și nu mai răspundeau la telefon, așa că dacă nu mai răspund acum la un mesaj ocazional, trimis când nostalgia mă împunge să încerc să „țin legătura” peste mări și țări, sau dacă n-au avut timp să mă vadă când am venit în țară, nu e pentru că am fost plecată și m-au uitat ci pentru că nu îmi mai erau de mult prieteni. Că mă înțeleg mai bine cu părinții de când am plecat și de ambele părți nu mai e timp și loc decât pentru cuvinte frumoase.

Când aveam vreo șaișpe ani, am plecat într-o excursie cu clasa, singura la care am participat în cariera mea de elevă, și îmi amintesc un eveniment care, pentru mintea mea de șaișpe ani, a fost extrem de tragico-dur, și anume că prietena care mă convinsese să mergem m-a lăsat singură în autocar, pentru că în excursie se mai găsea și o colegă bogată și ocazional generoasă cu bogăția ei, a cărei companie avea prioritate. Stând eu lângă un scaun gol pe care nu s-a mai așezat nimeni, m-am întrebat tot drumul dacă, la un moment dat, cândva, o să mă fac mare și o să fiu altfel, și o să-mi fie mai ușor să trăiesc printre oameni. Acum, când m-am făcut mare, ar fi culmea să mă îmbăt cu apă rece: pentru cine se întreabă, nu am avut nevoie de curaj ca să plec, pentru că orice loc, nou sau vechi, cere la fel de mult curaj din partea mea, și străinii care au altă naționalitate în pașaport nu-mi sunt nici mai mult nici mai puțin străini decât cei care vorbesc pe limba mea.

M-am simțit de multe ori mai în largul meu printre străini tocmai pentru că dacă, vreo secundă, se vedea că nu mă simt în largul meu, puteam să dau vina pe faptul că-s „departe de casă”. Și aici nimeni nu-și bate capul dacă am de gând să mă mărit sau să fac copii, de ce nu sunt mai feminină, de ce atârnă hainele lălâu pe mine, de ce mă împiedic, de ce nu-mi țin lucrurile în ordine, de ce nu mă prefac că îmi pasă de x sau y, de ce n-am salariul atâta sau n-am cutare realizări în CV. Poate pentru că sunt un Nimeni într-o mare de Nimeni, dar „acasă” m-am simțit de multe ori un Nimeni care pe deasupra mai era și judecat. În plus, am aici o ascunzătoare de care am nevoie tocmai pentru că n-am nici un pic de curaj: în timp ce oamenii pe care i-am lăsat în țară îmbătrânesc sau mor sau se transformă în adulți, eu nu pot să mă descurc cu lucrurile astea încă. Întotdeauna am crescut mai greu decât alții. De-aia, din multe puncte de vedere, vizita în România la un an după plecare a fost o experiență îngrozitoare- revelația că Timpul Nu Stă m-a lovit atât de brutal, încât abia așteptam să pot să fug din nou.

Și de-aia, oameni buni și răi, nu știu cum să primesc complimente sau mirări vizavi de curajul meu. Mă simt „ca acasă” aici tocmai fiindcă pentru mine Acasă e doar numele unui canal TV cu telenovele. Pentru cine simte cu adevărat, și din toată inima, că România e „acasă”, și că îi leagă lucruri de ea, poate că e o idee proastă să facă ce-am făcut eu. Și dacă vor să aibă la fel de mult curaj ca mine, poate că ar trebui mai întâi să le fie la fel de frică.

P.S. Pe 24 ianuarie a.c., blogul Nadiei a împlinit 7 ani. Hai să ne trăiască! Cu ocazia aniversării, mama m-a rugat încă o dată să îl închid sau măcar să nu mai scriu chestii personale.

9 gânduri despre “There’s no place like home

  1. Nu stiu daca esti sau nu curajoasa.Esti insa foarte trista si asta ma surprinde putin. Din ce scrii, m-ai facut sa cred ca sunt destul de putine lucruri pe care le iei in serios.

    1. Nu-s tristă, ba chiar din contră. Îs destul de mulțumită momentan. Doar că mulțumirea mea și felul meu de a fi în general n-or să se potrivească niciodată cu definiția social acceptabilă. Ce-i drept, am fost tristă o groază din cauza asta pe vremuri.

  2. mie mi-ar fi frica sa plec in strainatate nu pentru ideea de acasa sau probleme de adaptare, ci pentru ca mi-ar fi teama ca nu-mi voi gasi o slujba. am o lipsa crasa de incredere in fortele proprii.
    mie mi s-a spus ca-s curajoasa, dar si nebuna, inconstienta pentru ca am plecat in vacante de una singura. pe munte sau in mijlocului unui oras civilizat, n-a contat.
    iar acasa e acel loc unde te simti bine simtindu-te in acelasi timp si tu insuti, complet, intreg, fara a ascunde bucatele.unde esti acceptat si placut fix asa cum esti, nu cum cred altii ca ar trebui sa fi. nu conteaza unde pe glob se intampla asta.

    1. Da, asta cu gasitul jobului a fost principala dificultate si la mine. Mi-a luat 2 ani sa gasesc o sursa de venit stabila din care sa-mi pot plati chiria.

  3. Salut Nadia. Te-am gasit cu ocazia postarii celeia infame cu Occidentul care l-a omorat pe Dumnezeu mai an, dar din nu stiu ce motiv n-am avut curiozitatea sa citesc si altceva de p’aci. Un prieten de familie mi-a facut ficatul cat China acu vreo 2 ore cand a postat iara articolul ala nenorocit si in loc sa ma iau la tranta cu el l-am trimis pe blogul tau, ca tare bine le zisesesi si esti mai coerenta decat mine. Nu pot decat sa-i multumesc omului pentru ca, desi mi-a ridicat iar tensiunea, cu ocazia asta am descoperit si alte postari de-ale tale. Asta, in mod special, mi-a vorbit pe limba mea „in more ways than one” si m-a facut sa ma simt ca nu sunt singura care gandeste/simte asa. Hai, sanatate!

Comentariile sunt închise.