Am văzut cele Șapte Surori (și ele m-au văzut pe mine)

Nu știu dacă ați auzit de stâncile albe și frumoase din cretă de la Dover, dar dacă le-ați văzut vreodată într-un film sau serial, să știți că cel mai probabil nu erau stâncile albe de la Dover. De fapt, stâncile de la Dover nu mai sunt atât de albe (nu li se dă voie să se erodeze natural întru protejarea portului), iar împrejurimile au fost invadate de tot felul de rahaturi turisticoase, din ce-am înțeles, așa că în general, în zilele noastre, ori de câte ori e nevoie de stâncile din Dover, sunt filmate în locul lor alte stânci de cretă, Seven Sisters. Surorile au ajuns atât de departe cu uzurparea locului stâncilor din Dover încât până și pe site-ul consiliului din Dover cineva a găsit de cuviință să pună o poză cu Seven Sisters întru atragerea turiștilor.  (Șapte Surori e și numele unui cartier din Londra pe unde veți găsi foarte mulți români, dar să nu încurcăm lucrurile, nu se află acolo și stâncile din cretă.)

DSCN4480

La cele Șapte Surori m-am dus și eu, că nu-s departe de Londra, în ciuda faptului că era frig și ceață și un vânt care mă făcea să-mi doresc să-mi fi luat niște greutăți în buzunar. Ce-mi place când mergi la mare în afara sezonului și pe vreme urâtă e că toți oamenii enervanți pe care îi găsești la malul mării în mod obișnuit stau la casele lor, și în locul lor mai vezi ici-colo pe cineva plimbând un câine drăguț, un fotograf încercând să prindă o poză interesantă, un cuplu mai nonconformist braț la braț, mă rog, dar în principiu ai marea pentru tine, chiar dacă nu poți să te bălăcești în ea decât cu picioarele (iar eu am putut face asta doar pentru că aveam cizme de cauciuc). Nu că ar veni cineva la cele Șapte Surori ca să se prăjească la soare, mă îndoiesc că e posibil chiar și în ziua cea mai de vară. Dar marea tot mare e- și mie îmi place la culme mirosul de apă sărată, și cum poți să te lingi pe buze și să simți gust de sare, și zgomotul, ai zice că acu am ieșit din supa primordială, în loc să fiu o creatură terestră care nici măcar nu știe să înoate.

DSCN4432

Am văzut așadar stâncile din două puncte diferite, Birling Gap și Beachy Head, ambele constituindu-se dintr-o cafenea și o parcare în mijlocul unui nicăieri verde, plus câte un far fotogenic. Sus, pe marginea stâncilor, era liniște, moale și verde și se zăreau oi și căsuțe în depărtare. Pot să vă confirm că stâncile sunt frumoase, că sunt albe și că sunt din cretă. Apa la mal era înălbită de atâta cretă. Plaja era plină de bolovani de cretă. În principiu, dacă aveți nevoie de cretă, indiferent de motiv (nu vă judec), dați un semn și vi-o trimit eu, că englezii au mai multă decât le trebuie, clar. Dar nu prin poștă, că la cum a ajuns odată la noi un pachet cu cărți, am impresia că ori poșta britanică ori a noastră au niște obiceiuri cam brutale cu pachetele. Cu această ocazie am vizitat încă un loc aflat în topul preferințelor sinucigașilor, după Stâncile lui Moher din Irlanda, și bineînțeles că afișul Samaritenilor anti-sinucidere se zărea și aici pe mal, dar vă asigur că eu nu le caut din cauza asta, iar dacă auziți că am murit căzând de pe o stâncă d-asta de apare în cărți poștale, să știți că probabil n-a fost intenționat, am tendința să mă împiedic în propriile picioare.

DSCN4463
Cretă ați zis că vă trebuie?

La întoarcere am mers să mâncăm în Eastbourne, un orășel-stațiune-la-mare ca toate orășelele stațiune la mare pe care le-am văzut până acum în Marea Britanie, victime ale transportului aerian ieftin prin intermediul căruia englezoii au descoperit plajele mai calde ale altor zări – cam în paragină, plin de locuințe sociale, cu obișnuitele hoteluri vopsite în alb pe malul mării (chiar, de ce au toate stațiunile litorale clădiri albe?), cu restaurante de fish and chips cu nume precum Oceania, cu un ponton de modă veche plin de păcănele și lumini în toate culorile care nu merg împreună. “Interzis biciclitul în zonă! Amendă cinci lire!” ne anunța undeva un afiș feroce. În Eastbourne, nici măcar amenzile nu mai sunt ce-au fost.

Pe drumul înspre casă, am auzit la radio melodia asta:

Și m-am gândit că solistul sună nițeluș ca un hamster. Un hamster drăguț, pufos, mic, plin de înțelepciune, care știe cum e viața și din cauza asta e cam trist. Mi se pare doar mie? L-am și desenat ca să vă dați seama mai bine.

wise hamster

P.S. Ca să nu credeți că stațiunile de la mare ale englezoilor sunt toate numai un chin și o jale, în caz că vreți dintr-un motiv sau altul să mergeți la mare în Anglia (din orice motiv, nu vă judec) vă recomand una foarte drăguță, unde fusei astă vară, dar am uitat să scriu despre ea, nu știu de ce. Se numește West Wittering Beach, în West Sussex, și are cel mai moale și fin nisip pe care l-am văzut vreodată, cât vezi cu ochii. Apa era cam rece, dar rămâne pe alocuri prinsă în ochiuri unde se încălzește de la soare și poți să te bălăcești ca într-o baie caldă. Prin părțile mai puțin umblate, plaja arăta ca o planetă extraterestră foarte liniștită. Am găsit într-un ochi de apă un crab mic-mic-mic, care s-a speriat de noi și a fugit.

DSCN3071
West Wittering

4 gânduri despre “Am văzut cele Șapte Surori (și ele m-au văzut pe mine)

  1. nu-mi amintesc sa fi vazut in vreun film stancile albe din dover, dar am citit-o intr-o carte. eroina salva din ploaie un volum de poezii al nu mai stiu carui poet englez, in care era si o poezie despre stancile albe din dover. eroina facea un comentariu haios ca stancii urmau sa fie nitel cam rosii (ploaia atentase la coperta rosie a volumului).
    nu-mi trebuie creta.🙂

  2. Trebuie sa vii in Australia sa vezi nisp alb pe mii de km, sa scoti limba de un cot si jumatate de caldura si sa ti se acresca de plaje pe veci, ca poti merge 7 ani pe jos doar pe plaja si probabil daca nu te opresti defel, dupa 7 ani ajungi de unde ai plecat fara sa iesi de pe nisip nici o clipa. Poti sa alergi daca vrei si poate atunci ia mai putin de 7 ani.
    Nu prea avem noi stanci albe dar alea rosii nu s-au inrosit de la coperti de carte (nu se omoara nimeni citind aici pe plaje ca sunt prea multi surferi) si avem multime de stanci si negre si galbene ca lamaia sau ca mustarul si roz si portocalii si rosii ca si capsunile sau ma rog, ce culoare preferi.
    Nici mie nu-mi trebuie creta ca avem muntii aia de ‘ocru’ care e de fapt huma si sunt de la alb la rosu in toate nuantele ca un curcubeu de culori pastel iar aborigenii se decoreaza pe piele cu ele in loc de tatuaje permanente, ca sunt mai inspirati, insa da, posta romana face coletele cu carti sa calatoreasca ani de zile, e o veche traditie la noi de pe vremea cand aveam postalioane si cu mandrie patriotica se pastreaza viteza de deplasare de atunci.
    Pana la mine un colet cu carti de acasa face deci 8-10 luni, depinde ce anotimp e si cat ploua sau ninge, dar daca ai prieteni care sa le puna in portbagaj pana in Germania si sa ti le trimita de acolo, ajung in 14 zile oriunde

Comentariile sunt închise.