Țara arde și englezii se piaptănă

Citesc un ziar în tren. Citesc și moțăi. Citesc. Moțăi.

Știrea zilei, pe primele trei pagini: „Moment intim și istoric pentru Kate și Will: dezvăluirea celor șapte nași ai bebelușului.” Intim zici? „George a purtat o cămășuță făcută de Angela Kelly, creatoarea de cămășuțe personală a Reginei. Apa de botez a lui George a fost adusă de la râul Iordan.” Vezi, de-asta îmi sunt mie antipatici oamenii bogați, în afară de motivul principal și anume că nu sunt și eu bogată ca ei. Iar ăia ca familia regală care nu au făcut absolut nimic ca să ajungă bogați, îmi sunt antipatici și mai și. (Măcar un fotbalist mârlan mai aleargă de colo-colo nițel ca să-și umple contul în bancă, mai riscă să-și fractureze glezna, mă rog.) Sfântă Parascheva și Filofteia, e doar un bebe! O creatură mai puțin inteligentă, în etapa asta a vieții, decât un purcel sau alt animal de curte, care vomită și face pipi la fel de bine pe o cămășuță făcută dintr-o cârpă veche. Iar apa din Iordan a făcut de multe ori circuitul în natură de la Isus încoace, nu e imposibil să fie acum tocmai apa mea de la robinet. Chiar, uite o idee de afacere, cum conving niște bogătani că am apă din Iordan de vânzare? Credeți că i-or face o analiză microbiologică înainte? “Comentariul arhiepiscopului de Canterbury: Să nu uităm însă că toți bebelușii sunt speciali, nu doar bebelușul regal!” Scârț acum. Bebelușii nu sunt speciali. Special înseamnă unic, diferit, nemaivăzut, sau măcar văzut mai rar-,or, pe o planetă cu șapte miliarde de ființe umane, Un Și Mai Multe Ființe Umane e orice, numai nu special. Mă rog, fiecare e special pentru mă-sa, dar atunci nu se mai aplică partea cu “toți”, că pentru mă-sa nu-s speciali și toți ăilalți. Cred că ceea ce a vrut să zică nenea e că toți bebelușii sunt importanți, lucru cu care sunt perfect de acord, dar cu care Arhiepiscopul și Familia Regală cu siguranță nu sunt, în adâncul corazonului lor, că altfel, în loc să umble de colo-colo îmbrăcați în sclipiciuri scumpe, ar arunca triliardele de bani alocați sclipiciurilor din elicopter peste Tower Hamlets, de pildă. 

Tot în linia iubirii față de copii, dar ceva mai mărișori, citim- Cuplu britanic dă în judecată EasyJet:” au vrut să-l pună pe fiul nostru să stea separat de noi în avion!” Urmează relatarea amănunțită a incidentului, pe jumătate de pagină, adică vreo mie de cuvinte. Cuplul de englezoi și copilul lor în vârstă de vreo cinci ani au fost nevoiți să se întoarcă pe neașteptate dintr-o vacanță în Grecia (unde le șade bine englezilor care nu s-au dus în Insulele Canare), dar deși EasyJet le-a găsit pe ultima sută de metri locuri într-un alt avion, nu le-a găsit și locuri unul lângă altul, ceea ce pare să se fi constituit într-o traumă majoră în viața familiei sus-numite. Personalul companiei n-a avut cum să mute alți pasageri, care plătiseră fix pentru locul pe care stăteau. În acest punct al poveștii, unul din cei doi englezoi recunoaște că s-a cam enervat și a făcut ce ar fi făcut oricare dintre noi, adică a cam țipat la stewardesele alea nesimțite, dar e de înțeles, adică, vă dați seama? „Micuțul nostru a plâns atât de mult!” informează mămica. Noroc că o altă pasageră, probabil terifiată de perspectiva de a petrece patru ore cu un copil urlător, a facilitat reunirea familiei, cu prețul împrăștierii familiei proprii. Dintr-o fotografie, Micuțul, un băiețel cu o moacă acră, se încruntă către cititor. Eu aș fi rugat frumos pasagerii de lângă Micuț să schimbe locurile de la bun început, dar ce știu eu. Probabil că funcționează mai bine prin intimidare.

Și dacă tot ne gândim la bunăstarea copiilor, iată un titlu scris cu litere de-o șchioapă: “Panică la metrou! O ușă s-a deschis între stații lângă un bebeluș.” După ce articolul ne explică cu lux de amănunte fiecare mișcare a conductorului trenului în minutele dinaintea tragicului incident, iese la iveală că nimeni n-a pățit nimic, trenul era oprit, ușa s-a deschis numai șapte centimetri, iar bebelușul zărit lângă ea e posibil să nu fi fost acolo deloc, pentru că sursele neidentificate sunt ambigue.

Totuși, e bine că presa britanică e alături de problemele cetățeanului de rând, cât de mici ar fi ele, gândesc eu, dar imediat îmi trece calmul împăciuitor și îmi vine să arunc ziarul pe geam, pentru că îmi dezvăluie din titlu cine a câștigat aseară The Great British Bake Off, iar eu n-am văzut încă finala. Competiția de copt prăjituri nr 1 a Marii Britanii a avut anul ăsta numai femei în finală și tot felul de furtuni pe Internet în jurul acestui fapt inadmisibil, pentru că una dintre mizerabile a avut tupeul să fie tânără, frumoasă și lipsită de încredere în propriile forțe prăjiturești (ceea ce înseamnă bineînțeles că e o parașută care a flirtat cu unul din membrii juriului ca să ajungă în finală, plus că manipulează pe toată lumea cu smiorcăiala ei, plus că habar n-are să facă o ruladă elvețiană), alta, din contră, a zis mereu că știe toate rețetele (ceea ce înseamnă că e o scorpie încrezută), iar a treia e o dințoasă care prea presară tot felul de decorațiuni superflue, la ce naiba ne trebuie veverițe și copăcei pe un nenorocit de tort. Până la urmă frumoasa care nu știe să facă ruladă n-a mai suportat și a scris un editorial indignat în The Guardian, în care a înfierat discriminarea din lumea dură a prăjituritului, ceea ce a făcut să-mi devină instantaneu simpatică, mă rog, dacă nu mi-ar fi fost deja simpatică oricum, căci cred că v-am mai zis că-mi plac fetele frumoase. Cine ar fi crezut că există misogini care se uită la o emisiune despre făcut prăjituri? Totuși, putem trage concluzia că britanicii își iau dulciurile foarte în serios. Alminteri n-ar fi putut exista o dezbatere adevărată, plină de emoții, în spațiul public, pe tema „Prăjitura ei cu aromă de migdale o fi avut aromă bună, dar straturile nu se vedeau clar în secțiune, plus că, mai țineți minte când i s-a tăiat crema patissiere? Nu, e clar, nu merită să fie în finală. Ne mințiți cu televizorul!”

“Adăpostul pentru câini și pisici Battersea organizează o licitație pentru strângere de fonduri: seara în oraș ideală cu o vedetă!” descriere cu care sunt de acord, pentru că varianta pentru femei e o plimbare cu cel mai dorit model masculin din lume Și Un Cățeluș Adorabil. Serios, cui nu-i place să se joace cu un cățeluș adorabil, mai ales când nu e al tău și nu trebuie să ai grijă de el după aia? Să fiu eu acolo, păi nici nu m-ar mai interesa ce face sau ce zice cel mai dorit model masculin din lume. De fapt, sunt în culmea mirării de ce ăsta nu e un sfat de agățat vehiculat mai des: luați-vă un cățel dintr-o rasă foarte drăgălașă și prietenoasă, să zicem un beagle, sau un golden retriever, și ieșiți cu el la plimbare. Nu că aș încuraja practicile de agățat –mi se par o idee imbecilă de la cap la coadă- dar dacă trebuie, dacă Neapărat Trebuie să existe, atunci măcar să fie ceva plăcut pentru toate părțile implicate, pentru că treburi gen „Ce mișto ești, nu vrei să?” sunt mereu traduse de mintea mea instant în „Trăiesc cu impresia că părerea mea despre cum arăți contează pentru tine și că te va umple de bucurie să ai parte de această validare nesolicitată, așa că nici nu-mi bat capul să mai zic ceva care să explice de ce ar trebui TU să arăți interes către persoana mea”. Dar dacă ai un cățeluș adorabil, eee, Titan Ais, altă viață, deja ai un punct de interes.

Deci cam asta e ce-am aflat din ziare pe ziua de azi, plus faptul că există o fată pe nume Cara Delevingngngne sau ceva de genul ăsta care e blondă și are sprâncenele stufoase și nu știu ce face dar se pare că e foarte celebră în Marea Britanie, pentru că mereu sunt măcar 2-3 articole despre ea în ziarul din tren, dar numai în Marea Britanie e celebră, pentru că pe Internet n-am auzit deloc despre ea. A, și un băiat care era în vacanță la Londra a primit o sticlă spartă în față în Estul Londrei, în apropiere de Brick Lane, pentru că o gașcă locală l-a ginit că nu e de pe-acolo.  Estul Londrei e o zonă care nu încetează să mă mire: se înjunghie lumea pe-acolo într-o veselie, străzile arată mizerabil, și totuși toată tinerimea cul și turistimea se înghesuie la plimbare pe Brick Lane ca muștele la miere, deși nu găsești p-acolo decât târguri de vechituri kitschoase (cred că le zice vintage acu). O fi o treabă cu estetica urâtului, ceva, și n-o înțeleg eu. Brick Lane e un fel de Vama Veche a Londrei, deși nu știu dacă și în Vama Veche locuiau oameni săraci care au fost după aia nevoiți să se mute când i-au invadat copiii de bani gata dornici să ia pulsul vieții adevărate și au crescut prețurile la chirie, iar în Vamă e cu siguranță mai puțină cuțităreală.

14 gânduri despre “Țara arde și englezii se piaptănă

  1. buna dimineata ,
    te superi degeaba pe ziaristi , atat pot scrie ei atat pot digera cititorii .
    ar fi someri pe drumuri deja daca nu ar scrie aceste articole.
    imi puneam aceiasi intrebare referitor la un candva respectatbil si serios canal de stiri care deodata incepe sa ne relateze cine cu cine s-a mai pupat , ce duduca si-a aratat desuurile public si alte superbe stiri .
    mi s-a explicat ca erau in cadere libera la capitolul audienta si asta i-a adus pe linia de plutire.
    ceva serios si de calitate e greu de digerat …..
    ….
    dar mie imi place cum scrii tu asa incat astept noi articole

    D

  2. Eu sînt o mare fană a prăjiturilor, dar nu-s ferm convinsă că englezii știu cu adevărat ce-s alea. Adică, în viziunea mea, prăjiturile sînt de la cremeș în sus, nu tristeți gen capcheics și cizcheics.

    În altă ordine de idei, interesant de știut că există masterchef cu prăjituri, mersi de informație.🙂

    1. La Bake Off au fost nevoiți să facă și prăjituri franțuzești, nu numai englezisme insipide. Să vezi acolo chiu și vai😀

  3. Salut Nadia. Iti citesc blogul de cand cu postul cu pricina. M-am gandit sa dau buna ziua si mai ales sa te contrazic😀 Nu mi se pare ca englezilor le arde mai rau tara decat altora, nici ca ei se piaptana mai mult. Chiar si in showurile alea despre mancare, din cate am reusit eu sa prind, lumea leaga mai bine doua idei si le prezinta mai placut decat o fac echivalentul lor din alte tari (pentru comparatie, incearca un show matinal de radio din Singapore, iti tragi palme). Cel putin in Londra (prin centru, ca in rest n-am apucat si nici n-am de gand tura asta) oamenii mi se par mai prezenti, mai relaxati, mai prietenosi si mai placuti decat altii (si decat ii tineam eu minte). Iar faptul ca urmaresc emisiuni cu prajituri si celebritati nu e asa rau. Ce naiba sa faca, sa se apuce sa caute sensul vietii? Poate ca e chiar asta😀 Mi-a placut filmul cu super eroul. All the best.

    1. A, sper că nu s-a înțeles că eu fac mișto de Bake Off cu răutate. Mi se pare un reality show mișto, unde oamenii nu se duc pentru că țipă după atenție, ci pentru că într-adevăr le place să facă prăjituri, și toți sunt prieteni și drăguți unii cu ceilalți. E o atmosferă simpatică de picnic.

  4. ‘…treburi gen „Ce mișto ești, nu vrei să?” sunt mereu traduse de mintea mea instant în „Trăiesc cu impresia că părerea mea despre cum arăți contează pentru tine și că te va umple de bucurie să ai parte de această validare nesolicitată, așa că nici nu-mi bat capul să mai zic ceva care să explice de ce ar trebui TU să arăți interes către persoana mea”.’

    Ai pus in cuvinte exact sentimentul pe care-l am de fiecare data cand mi se fac complimente stupide si fara sa le merit, care tot timpul miros a dulcegareala. Mersi!

  5. apropos de bogati si cum suntem invidiosi pe ei ca ei sunt bogati si noi nu. ieri sau alalteieri apare o colega cu o geanta noua. mistocuta, dar nu genul meu (eu prefer ca gentile sa aiba macar un buzunar exterior pt chei, cartela de metrou d-astea pentru care n-ai chef sa faci scufundari in propria geanta ca sa le gasesti). si juma’ si suflarea feminina a biroului a innebunit. aia o tinea una si buna ca a primit-o cadou de la parinti, astelalte urlau ca vor si ele. au gasit brandu’ si au gasit o geanta identica pe nus’ ce site cu 3600 euro (dap, 3 mii si 6 sute euro) (am fost o dama fina si mi-am tinut gura cu privire la marocanii din paris sau orice oras vestic mai acatari de la care poti cumpara o geanta identica cu cele de la orice firme de fite cu 20-30, hai sa zic 50 de euro, dar cred ca exagerez). si am facut rapid o socoteala si mi-a iesit ca cu 3600 euro platesc toate cheltuielile legate de casa (rata la banca, impozitul, asigurarea si comisionul anual pt credit) pe un afurisit de an (1 an ) si mai raman bani pt mancare pt vreo 4 luni sau bani pt utilitatile legate de casa (intretinere si lumina) pt vreo 6 luni (in vreo 4 din ele la intretinere nu intra si caldura, dar orisicat). si ma intrebam ca prosta cum o fi sa ai atatia bani incat sa poti sa dai 3600 euro p-o geanta fara sa respiri.
    am mereu curiozitati d-astea masochiste cand aud de sume mari date pt tampenii, cum s-ar traduce asta pt creditul meu la casa, pe care teoretic o sa-l platesc in inca vreo 26 si ceva de ani de acu’ incolo.
    ideea de capcheics ma face sa ma intreb mereu de ce e lumea asa picata-n nas. n-am absolut cu blatul in sine- o chestie destul de buna dc e facuta cum trebuie si n-ai altceva la indemana. ce ma nedumereste e crema: niste unt frecat cu zahar, coloranti si eventual arome. untul e o chestie fara de care nu pot trai, dar sa inalti la rang de crema niste unt frecat si zahar si sa pici pe spate in fata a asa ceva, ma baga in ceata rau.

    1. Ce mă face pe mine să mă holbez de mirare e că sincer nu înțeleg care e diferența dintre aia și o geantă mai ieftină. Niciodată n-am înțeles rostul produselor de lux și la ce folosesc. Adică la unele lucruri e adevărat se vede diferența la preț: de pildă, când vând tricouri desenate, baza de trei lire de la Primark e mai subțire și făcută din supraelastic, pe când baza de șase lire de la Marks and Spencer e material mai bun, din bumbac. Dar când m-am nimerit odată într-un magazin de lux și am văzut același tricou simplu, alb, din bumbac, cu 500 de lire, Calvin Klein parcă, zău dacă mai pricep ce beneficiu aduce ăla, că e un tricou alb, simplu, for fuck s sake. Sunt bani aruncați.

      Am mai zis-o, problema cu prăjiturile englezești, inclusiv cupcakes, e după părerea mea că ei nu par să înțeleagă conceptul de aromă. Cupcakes sunt în general DULCI de te leșină și atâta tot. N-au nici un chichirez. Oricum, amicii mei englezi acum fac mișto de mine non stop pentru că după ce le-am dat să guste ROM tricolor și amandine acum au rămas cu impresia că România e o țară de dulciuri bețive :))

      1. o , daa, aceasi mirare si la mine. una-i calitatea, alta-i luxul.
        sau sila pe care o au unii fata de „magazinele second hand” acu’ niste ceva timp am intrat intr-un „second hand” din care am iesit cu o geanta maro, in perfecta stare de functionare, (nejulita, neciupita, nenimic in neregula) pe care am platit 10 lei (chiar si acu’ 5-6 ani 10 lei erau doar 10 lei, nu cine stie cat). geanta s-a dovenit a fi de piele si juma’ din suflarea feminina a biroului a tinut-o numa’ in „mooaaa, ce misto, de unde ai luat-o” pana cand au auzit sursa (raman in continuare fraiera si comunic sursa exacta si nu cine stie ce magazin exclusivist) cand au tacut toate. geanta in cauza ma serveste cu abnegatie si in zilele noastre.
        cred ca as avea o problema cu dulciurile englezesti. am crescut intr-o casa in care zaharul vanilat se cumpara de la 20 de plicuri in sus. tata baga mana in raft, umple pumnul, pune in cos si mai repeta procedura de vreo 2 ori.🙂 plus coaja de portocala/lamai. daca n-are portocala/lamaie in casa, mama nu face nici macar orez cu lapte. am preluat cu mandrie stafeta.🙂
        problema e ca si in romania, in cofetarii, rar mai gasesti prajituri cu adevarat bune. iar ca sa faci o tava si sa mananci 1-2-3 felii/bucati si restul sa imparti parca nu prea renteaza.

  6. Mi-ar placea sa pot sa scriu la fel de bine ca tine ca sa imi povestesc si eu micile mele revolte cotidiene.

    1. Mulțumesc! Dar dacă vrei să scrii, scrie, nu te lăsa intimidat de standarde de calitate. Majoritatea blogărilor cunoscuți din România oricum scriu numai advertoriale😀

  7. Eu asa stiu ca fiecare are dreptul sa primeasca niste bani inapoi de la taxe (mare bucurie cand se intampla odata pe an) pt ca taxele in tarile astea salbatice care nu sunt Romania se retin asa la gramada si abea la sfarsit de an financiar se scad zilele de absenta si se re-calculeza cate medicale ai avut si cate zile de concediu si alte fleacuri. Ei intotdeauna iti retin putin mai mult, dar la bilant iti dau inapoi surplusul luat si e ca o economie pe care altfel in general nu prea o faci , sa fim sinceri…
    Deci iti vin 2-3000 inapoi cel putin (dolari adica, nu pounds) si la un cuplu asta e o suma minuata sa mergi nitel in concediu, as indrazni eu sa zic.

    Deci daca eu am dreptul la 600 de dolari anual cheltuibili pe imbracaminte ca sa arat prezentabila la serviciu dupa gustul lor, nu al meu (business suits si bluze de domnisoara batrana si alte de-astea) banutii aia cheltuiti pe taioarele cu pricina vin inapoi in buzunarul meu sub forma de cec in fiecare an impreuna cu banii dati la curatatoria chimica pt intretinearea respectivelor taioare…
    De asemeni stiu ca fosta mea sefa avea dreptul la mai mult pt ca i se includeau si anumite ‘functii’ si cocktailuri de afaceri unde trebuiau toalete mai prezentabile ca ale mele, birocrata de rand, ca deh, era managera si acolo scoti obrazul in lume ca sa ‘reprezinti departamentul’ cu pricina si deci ei ii venea o suma mai mare inapoi de la taxe pt bulendrele ei.

    In consecinta v-ati pus voi oare problema cum e cu vedetele alea care-si zic TV anchors si cu personalitatile alea de la revistele de moda pt casnice si alte CEO de pe la diverse firme care au o tarseala sa cumpere posete de 30 de lei si apoi sa ceara banii inapoi de la taxe cand pot cumpara posete de 3000 de euro pt ca li se dau banii inapoi, iar cei ce produc acele accesorii stiu ca exista o piatza pt asa ceva, dar statul prost ca orice stat nu gandeste, pt ca e o entitate instutionala…? (care adesea ar trebui institutionalizata)

    Orice vedeta, celebritate si personalitate in centrul atentiei care are de-a face sau are ‘public exposure’ are obligatii contractuale sa arate bine (asta e lumea bizara in care traim) si nu rare ori chiar si un buget pt make-up sau farduri care depaseste ratele la casa a unei familii de romani…
    Dar asta e si e totodata un stimulent al statului pt cetatenii lui ca lumea sa-si plateasca taxele🙂

    Au poate voi suntei preafericitii aia care n-ati platit taxe niciodata…si eu vorbesc chinezeste aici…?🙂

    1. eu platesc taxe, dar tot chinezeste mi se pare ca vorbesti.🙂 cand mi- o da statul roman inapoi banii pe care ii bau eu pe toalele de job (tot business suits si camasi de donsoara batrana, ba chiar in culori cenzurate, ca o donsoara batrana mai pune un roz pal/galben pe ea, da’ io n-am voie) o sa zboare porcii, plopii o sa faca pere, rachitele micsunele si in sfasit o sa stim cum e cu calendele grecesti.
      nu mai stiu cat e suma deductibila (per total, nu defalcat), dar este absolut minuscula; ultima oara cand am vazut-o, am facut un caldul ca nu-mi ajunge nici pt mancarea p-o luna- si io-s dama fina, mananc putin.
      pfui, iar ma intreb cum o fi?! 🙂

      1. ady – Traducere din chineza: […] ‘pt ca taxele in tarile astea salbatice care nu sunt Romania’…blah blah blah…
        Asta pt ca posetelele de 3000 de euro de care se vorbea mai sus nu la Romarta costa atata, daca n-am uitat eu de alaltaieri pana azi🙂
        Asta deci era pt cine zice ca atata costa o poseticaaaaa?! precum salariul pe 1 an sau o juma’ de casaaaaa….?!

        Dar ‘in tarile astea salbatice care nu sunt Romania’ 3000 de euro e un fleac de salariu mic, nu mediu, pe o peioada de 1 luna, deci pana si o stagiara cu ambitie posetzeasca notorie poate economisi suma aia pana la primul ei concediu de odihna, daca chiar vrea.

        Din pacate ele nu prea vrea, ca ele face praf 300 in fiecare vineri si sambata pe la carciumi, in fond ce week-end e ala daca nu trebuie sa-ti intrebi prietenii luni sa-ti reaminteasca ce-ai facut si pe unde ai dormit timp de 2 nopti de beata ce erai!

Comentariile sunt închise.