Scurt eseu despre umor

Umorul e o artă dificilă. Poate tocmai de aceea evit să dau ochii cu filme de comedie, seriale de comedie, stand-up comedy și în general orice încercare deliberată de umor: pentru că e greu să fii amuzant, și, în cele mai multe cazuri (aș zice 99%), nu iese . Iar dacă atunci când, să zicem, un film de groază sau unul lacrimogen eșuează tot există posibilitatea să-ți ofere divertisment prin umorul lor involuntar, umorul voluntar eșuat nu-ți oferă decât senzația unui ac care zgârie pe geam. Să vezi pe cineva chinuindu-se să fie hazliu, fără rezultat, e aproape fizic dureros.

În scurta-mi viață am avut ocazia să cunosc un număr măricel de idioți. Foarte mulți se considerau extraordinar de amuzanți.

Dintre aceștia din urmă, aproape toți erau de sex masculin, pentru că societatea noastră încurajează preconcepția aberantă că e foarte ușor să fii amuzant, și, pe deasupra, că bărbații au această calitate în număr semnificativ mai mare decât femeile. Asta îi face, bănuiesc, pe mulți băieți să crească cu ideea absolut științifico-fantastică cum că simpla prezență a unui penis le conferă un avantaj umoristic extraordinar și că tot ce trebuie e să se lase în voia acestui talent nativ, în esență felicitându-se singuri (și între ei) la infinit pentru orice nucă în perete proiectează din gură. Tot din cauza asta, destui sunt convinși că simțul umorului deosebit pe care îl posedă este atu-ul principal pe care îl au pe piața cuceririlor amoroase și se comportă, în general, în tentativele de flirt, ca niște clovni care tocmai au luat o supradoză de cafeină, aruncând la foc continuu așa-zise glume la care probabil fetele mai politicoase (printre care nu m-am numărat niciodată) râd de formă. Cele care nu râd de formă sunt probabil luate drept dovada că femeile n-au simțul umorului. În fine, în situația rară când un nene are, într-adevăr, ceva talent în a fi hazliu, cei din jur sunt atât de fericiți că l-au găsit în sfârșit încât îl suie pe un piedestal și îl răsplătesc cu admirație în mod disproporționat pentru o asemenea super-putere modestă. Mă rog, n-am de gând să expun și mai pe larg motivele mele pentru a manifesta, în general, mai degrabă antipatie față de categoria culturală a umorului per ansamblu, cred că s-a înțeles ideea generală: e greu să fii amuzant, și prefer să mă țin la distanță în toate sensurile posibile de o întreprindere cu o rată de succes atât de mică.

Dincolo de preferințele mele culturale și într-ale socializării, însă, am observat un fenomen îngrozitor de enervant și cu răspândire largă: umorul folosit nu numai ca scuză, ci ca scut impenetrabil pentru comportament ofensator, discriminatoriu sau altminteri încălcător de bun-simț, ca și cum explicația „e doar o glumă” ți-ar da instantaneu permisiunea să faci și să spui absolut orice, absolvindu-te de orice responsabilitate și punând-o în schimb în cârca ofensatului, care este bineînțeles de vină fiindcă n-are simțul umorului. Simpla intenție de a face o glumă e considerată, pare-se, un alibi suficient de bun indiferent de conținutul glumei și indiferent dacă gluma cu pricina e sau nu amuzantă (e foarte greu pentru destui indivizi să priceapă, bag sama, că dacă o glumă e glumă doar pentru tine, atunci nu mai e glumă deloc).

Când eram copil, asemenea atitudini se manifestau prin agresiuni fizice de tipul bulgăritului iarna, stropitului cu apă vara, lipitului de ciungă în păr, pusul piedicii, ciupitului de fund al fetelor și alte asemenea hărțuiri uneori traumatizante pentru persoana care le îndură, mai ales dacă e nevoită să le îndure sistematic, dar camuflate cu veselie sub pretextul glumei de către agresori (și foarte des și de către cei care ar fi avut autoritatea să oprească hărțuirea cu pricina). Comportamentele imature și doveditoare de inteligență sub nivelul mării de felul ăsta supraviețuiesc și în viața adultă sub formă de farse, “camera ascunsă” și altele din aceleași familie, dar cred că majoritatea oamenilor care au depășit așa-zisa vârstă a inocenței consideră pe bună dreptate aceste manifestări drept forme inferioare de umor sau ne-umoristice pe de-a-ntregul. Așa că bravada și insultele de dragul insultei se refugiază în umorul verbal.

Mi se pare mie că o grămadă de indivizi nu înțeleg un principiu de bază al umorului: pentru ca el să funcționeze ca umor, trebuie să fie făcut ori pe seama cuiva aflat în aceeași oală cu tine, ori să fie măcar într-o anumită măsură aspirațional. Satira politică, de pildă, are potențial să fie amuzantă pentru că politicienii sunt mai puternici decât noi- invers, ar fi grotesc ca politicienii să-și petreacă vremea făcând glume pe seama cetățenilor împovărați de taxe și legi făcute cu picioarele. Comediile în care un everyman se infiltrează în înalta societate (cum sunt cele cu frații Marx) au potențial umoristic tocmai pentru că fac mișto de înalta societate și problemele lor mărunte specifice – nu prea există comedii de și pentru oameni bogați în care se face mișto de suferința cauzată de sărăcie abjectă, sau dacă există, atunci oamenii bogați se uită la ele în vreun club secret, pentru că e greu de crezut că publicul larg le-ar înghiți. E urât și de prost gust să pretinzi că e umor să mai adaugi o jignire, dintr-o poziție privilegiată, peste o categorie și-așa defavorizată, atâta timp cât inegalitatea cu pricina continuă să existe. Eu găsesc că aceste lucruri sunt la mintea cocoșului, dar se pare că mintea cocoșului depășește posibilitățile unor cetățeni.

De asemenea, umorul e cu atât mai bun cu cât e mai curajos. Un discurs critic la adresa lui George W. Bush, ținut de un comic american chiar în fața lui W., la un eveniment organizat de Casa Albă, a făcut înconjurul Internetului- nu poți să nu recunoști că omul a avut curaj și că măcar pentru atâta lucru merită o brioșă sau alt semn de apreciere. Satira la adresa regimului comunist a fost practic inexistentă în România, dar asta nu i-a împiedicat pe mulți artiști din varii domenii să pretindă după revoluție că munca lor pre-89 era plină de șopârle subtile și satiră mușcătoare. Cu cât miza e mai mare, cu atât e mai de apreciat că ai avut tupeu să joci. Or, să faci glume pe seama cuiva în comparație cu care tu ești privilegiat în societate nu necesită nici un fel de curaj și n-are nici o miză: înseamnă că ești, pur și simplu, ceea ce americanii numesc un „bully”.

Mi s-a acrit în mod special de bărbați care fac glume despre violență domestică, violuri și așa mai departe în calitatea lor de membri ai categoriei demografice de unde provin în majoritate zdrobitoare agresorii în asemenea cazuri, și care se mai și miră de ce categoria demografică de unde provin în majoritate zdrobitoare persoanele agresate nu se hlizește entuziast. Fiecare dintre ei are impresia că e autoritatea supremă în materie de umor și că ce a decretat el drept glumă trebuie să fie automat acceptat și apreciat ca atare de tot restul planetei, iar dacă mai are și aprobarea altor tovarăși asemănători, atunci e clar, e cel mai normal lucru din lume să faci mișto de lucruri care nu te afectează și să spui că ăia pe care-i afectează sunt înțepați pentru că nu râd. Mă băieți, înțelegeți odată, dacă puteți: ce faceți voi n-a trecut pe lângă umor nici măcar cum trece un avion pe ruta București-Paris pe lângă Australia. Dacă mai aud vreodată „du-te înapoi în bucătărie” sau “fă-mi un sandviș” însoțit de hlizeală stupidă care să semnalizeze că e vorba de o glumă, cred că o să încep să zgârii și să scuip ca o mâță. Eu una prefer să interpretez lucrurile astea drept ceea ce, de fapt, cred că și sunt: o amenințare, o rânjire a colților în fața unui grup de oameni pe care îl disprețuiești și pe care vrei să îl ții în continuare la respect. Cel mai trist e când unele cetățene sunt și ele de acord că trebuie să fie ținute la respect și aplaudă ca focile la circ asemenea glume, foarte dornice să demonstreze că există și femei cu umor și că ele sunt alea, ceea ce nu face decât să întărească impresia glumeților că l-au apucat pe Charlie Chaplin de-un picior. Atunci chiar că-mi vine să iau o tigaie și să o azvârl la nimereală înspre oamenii cu umor cum arunca Xena prințesa războinică un frisbi de metal înspre zeii și titanii care o supărau.

Așa că tot ce mi-a mai rămas de făcut e să mă întreb cum trebuie să procedez ca să mă aflu exclusiv printre oameni care nu țin cu tot dinadinsul să spună (sau care nu au impresia că spun) glume niciodată, care sunt conștienți că n-au simțul umorului și care nu pretind nici de la mine să am așa ceva- nu de alta, dar măcar așa poate aș avea și eu ocazia să râd mai des.

7 gânduri despre “Scurt eseu despre umor

  1. si eu care cred de o gramada de ani ca-mi lipseste simtul umorului. …….. ca tot la faze de genul asta reactionez si eu ca o matza furioasa si sunt luata peste picior ca mi-ar lipsi acest simt.
    pe de alta parta dl tata personal sustine ca cele mai serioase lucruri se spun in gluma….. oare inseamna ca si tu si eu avem dreptate?

    1. Mie mi se pare evident că glumele supărătoare sunt în general rău intenționate și folosesc scuza cu simțul umorului ca paravan și diversiune. Zău că nu m-aș supăra dacă măcar 9 din 10 băieți veseli ai lumii și-ar pierde umorul deosebit peste noapte.

  2. Felicitari ! Mi-a mers la suflet analiza ta. Chiar daca am prefixul 1 la CNP rezonez 100% cu tine. Din pacate umorul nu tine intotdeauna de moralitate sau justete sociala. As spune ca umorul apare atunci cand cineva pretinde ca detine controlul unei situatii iar in realitate lucrurile nu stau chiar asa. Pana la urma o coaja de banana pe trotuar contine o doza constanta de umor fie ca potentiala victima poate fi un cocalar sau o pensionara octogenara. Iti recomand ” The Game of Humor; A Comprehensive Theory of Why We Laugh” a lui Charles Gruner. Personal, nu pot sa nu recunosc cantitatea de adevar din capitolele 2, 3 sau 4. Ciunga in freza are o gena a nemuririi. Asa ca fruntea sus, parul strans in coada si sa speram ca ciunga, de data asta, va fi o Wrigley macar! Si daca nu cer prea mult…ORBIT….aaaaaaa….SUGAR FREE. Ca doar nu-i freza mea.

    1. Pe mine nu mă face să râd când alunecă cineva pe o coajă de banană, așa că doza constantă de umor de care vorbești e relativă.

      1. acu’ niste extrem de multi ani am aluneca pe-o coaja de banana si m-am trezit stand pe propria-mi servieta (ma duceam la scoala si aveam servieta :)) ca pe scaun.
        recunosc ca pana si pe mine m-a amuzat situatia (pozitia in care am cazut, nu alunecatul propriu-zis). daca mi-ar fi rupt un picior sau doar julit un genunchi nu ma mai amuzam.

  3. @ady: Da, aia e, sunt de acord, dacă nu pățești nimic e amuzant, dar când mă uit uneori la ce clipuri funny circulă pe net, cu diverși oameni lovindu-se în feluri care arată cel puțin foarte dureros dacă nu chiar fatal, mă întreb ce e în capul ălora care găsesc asemenea chestii amuzante.
    Altminteri, eu azi am alunecat pe un gunoi, ceva, în metrou și am căzut direct în brațele unui nene, care n-a părut deloc supărat. A fost destul de funny.

  4. Vad ca teaca bananei rascoleste amintiri pro si contra. Stii cand nu am ras desi intriga era tot o banana? Atunci cand am vazut un reportaj cu un copil roman sarman, care fiind pus pentru prima oara in fata unei banane, a devorat-o cu coaja cu tot. Pe de alta parte remarc o contradictie intre auto-ironia ( pe care o practici admirabil) si intoleranta vitriolica la glumele proaste. Asta dovedeste indubitabil ca opozitul contradictoriu al unui enunţ negativ universal nu este un enunţ afirmativ universal, ci un enunţ afirmativ particular. Logica aristotelica de mai sus o regasim si in folclorul umoristic al neamului nostru. Scena clasica ii infatiseaza pe Ion si Gheo la carciuma, tacuti, ca doi jucatori de sah pe a caror tabla nu au mai ramas decat doua piese ciudate, semanand izbitor cu doua pahare de tuica. Lipsit de fairplay, Ion, impotriva regulilor jocului, aplica o palma zdravana tovarasului sau.
    GHEO: Mă, asta o fo’ în serios ori în glumă?
    ION: D’apai serio’ fu!
    GHEO: No, aşe mai mere, că mie nu-mi plac glume de-astea!

Comentariile sunt închise.