Las’că știm noi cum a ajuns parașuta aia să fie șef de birou!

joan_holloway
O parașută care a ajuns șef de birou

Nadia stă de vorbă cu amicul ei englez, despre care știm deja că e cam misogin, pe tema corporatiștilor enervanți, pentru că băiatul lucrează într-o corporație full-time.

Englezul: Cel mai rău mă calcă pe nervi oamenii de la Marketing. Sunt întotdeauna atât de mieroși, atât de dornici să-ți facă pe plac, încât obțin exact opusul.

Nadia: Hm, mie mi-era simpatică fata de la Marketing de la jobul precedent. Poate pentru că e frumoasă. Mereu mi-au fost simpatice fetele frumoase.

Englezul (rânjind): E, dacă e frumoasă, atunci știm cum a ajuns în postul ăla.

Nadia: Nu înțeleg ce vrei să spui.

Englezul: Hai, că înțelegi.

Nadia: Ba nu, uite, sunt mai tăntăloaică de felul meu. Am să te rog să-mi explici.

Englezul: Eh…

Nadia îl tratează cu Privirea de Gheață marca Nadia. Băiatul își mai pierde din entuziasm.

Englezul: Știi tu…ce se spune despre femeile frumoase…cum ajung ele să obțină avantaje…

Nadia: Sugând pula cuiva?

Englezul: Păi…

Nadia: Un post oarecare în Marketing ți se pare așa un mare avantaj?

Englezul: Nu, dar..

Nadia: Să înțeleg că orice fată frumoasă care nu e șomeră și-a obținut jobul sugând pulă.

Englezul: N-am zis asta.

Nadia: Ia zi, eu sunt frumoasă?

Englezul: Știi că eu cred că ești. Adică ești. Adică mă rog, înțelegi tu. (pauză) Dar evident că te cunosc și știu ce fel de om ești, deci n-aș crede că tu…

Nadia: De ce nu?

Englezul: …OK, am înțeles. Nu poți să negi totuși că se întâmplă destul de des..

Nadia: Cât de des? Nu cu exemple din filme sau din ziare. Concret, în viața ta, câte asemenea cazuri ai cunoscut la primă mână?

Englezul: …

Nadia: Aștept.

Englezul: …

Englezul: …Nu vrei să vorbim despre altceva?

peggy olson
Dar dacă nu e frumoasă, e tot parașută? Cum putem ști? (Răspuns: toate femeile sunt parașute)

P.A (Poveste Adevărată 1): Când eram studentă la Fejesece, aveam un profesor care, deși nu a sărit pârleazul într-un mod care să poată fi considerat lipsit de respect sau hărțuire, avea obiceiul să-mi facă complimente care mă făceau să mă simt prost- nu din cauza complimentelor în sine, ci pentru că știam că cine le aude va presupune anumite lucruri despre mine, poate chiar că mă culc cu el sau dracu mai știe ce. De pildă, într-o zi aveam o rochie nouă (care era foarte mișto), iar proful a remarcat de față cu toată lumea ce elegantă sunt sau ceva de genul. Seminarul respectiv se concentra pe online, și eu, ca bloggeriță veterană, am muncit mult, bine și entuziast pentru materia cu pricina. Mi s-a părut binemeritat când am primit, la un moment dat, un 10. Ca imediat ce am auzit această veste bună să vină, ca un ecou veninos, vocea unei colege (care avea de două ori vârsta mea) : „Deh, dacă n-avem toate așa rochii frumoase!”

P.A. 2: Demult (OK, nu așa demult), în vremea tumulturilor mele amoroase infantile și stupide, aveam o Rivală în Amor pe care nu puteam s-o sufăr. Dar rău de tot nu puteam s-o sufăr, în așa hal că nu m-ar fi deranjat dacă aș fi auzit că a sfâșiat-o o haită de hiene turbate (era înainte să fi descoperit feminismul cum trebuie și să înțeleg că furia față de Cealaltă e doar ceva menit să distragă atenția de la cât de măgar e tipul care-ți face mizerii.) La un moment dat, fata a fost intervievată pentru un site despre experiența ei cu o bursă Erasmus, parcă. Interviul era plin de greșeli de exprimare, aberații sau pur și simplu naivități, așa că l-am citit cu mare plăcere, bucurându-mă în sinea mea că Rivala e, evident, atât de vai mama ei și arată asta lumii întregi, în timp ce eu sunt, vai, atât de deșteaptă (și ignorând posibilitatea ca cele de mai sus să fi fost măcar parțial vina reporterului care a scris articolul). Apoi m-am apucat să citesc comentariile, care m-au bucurat și mai mult, văzând că și alții au observat ce prostii spune fata și că nu era doar o iluzie cauzată de antipatia mea.

Până când am ajuns la un nene care spunea ceva de felul următor: „Ehei, las că știm noi cum a ajuns fătuca asta în străinătate. Precis are un babalâc bogat care o susține, iar ea îl răsplătește pe măsură!” și toată veselia mi-a dispărut instantaneu. Pentru că, vedeți voi, eu știam precis că fata n-avea nici un babalâc bogat, ba chiar că era, la momentul respectiv, exagerat de „cuminte” (bleh, urăsc cuvântul ăsta), o tocilară. Nici măcar eu, care o voiam sfâșiată de hiene, n-aș fi fost capabilă de asemenea disonanță cognitivă, dar uite că cineva care n-o cunoștea deloc și n-avea nici un motiv s-o deteste n-avea nici o problemă în a face asemenea presupuneri, bazate pur și simplu pe faptul că era o femeie tânără și drăguță. Și mi-am dat seama- pentru prima oară, cred- că suntem toate în aceeași oală, o oală plină cu nedreptăți.

5 gânduri despre “Las’că știm noi cum a ajuns parașuta aia să fie șef de birou!

  1. A sări pârleazul înseamnă altceva, cel puţin la mine în sat. Dar lasă că ştim noi cum ai ajuns tu să scrii pe internet.🙂

Comentariile sunt închise.