Ghid de priceput România de la mare depărtare

Iacătă că se încheie încă un an pe care l-am petrecut în întregime în străinătățuri, mai precis în Englezia. Nimic nou pe frontul de Vest: viitorul mi-e tot incert (dar, pe de altă parte, țin să vă amintesc: la fel e și al vostru, oriunde credeți voi că v-ați îndrepta), lumea din țară tot îmi spune, ori de câte ori stau de vorbă cu ei, SĂ NU MĂ MAI ÎNTORC ACOLO NICIODATĂ PENTRU CĂ E GROAZNIC ȘI ORIBIL ȘI TOTUL SE DUCE DE RÂPĂ (moment în care eu cer niște motive mai precise, dar nu reușesc niciodată să mă lămuresc.) Mama crede că Anglia e raiul pe Pământ și îmi zice mereu cât se bucură că Dumnezeu mi-a îndreptat pașii într-acilea. Ce mai, probabil multă lume crede că Anglia e raiul pe Pământ, oricât aș încerca eu să le povestesc cum am așteptat nouă luni un amărât de permis de muncă la care aveam dreptul fără nici un fel de complicații, doar pentru că biroul lor de imigrări e populat de incompetenți (care nu răspund la telefon. Și nici la e-mailuri. Și în general îi doare în papuci), sau cum un fost coleg de masterat, italian de felul lui, s-a întors de curând în țara lui lovită de criză mai rău ca asta cu nasul spart și șomer, după doi ani în care a încercat să-și găsească rostul aici. (Apropo, rata șomajului e mult mai ridicată în Marea Britaniei decât în România.) Prietenul Nadiei lucrează pentru un centru telefonic de triaj pacienți care ucide oameni în mod regulat prin neglijență și servicii submediocre. Mă rog, ce încerc să vă spun, și-am mai spus și în alte ocazii, e că Anglia nu e sub nici o formă raiul pe Pământ.

Dar nu e nici iadul, dovadă că momentan tot acilea mă aflu. E doar alt bordei cu alte obiceiuri, de unde poți să înțelegi mai bine bordeiul în care te născuși. M-am cărat din România cât de cât adult, dar abia acum pricep o grămadă de chestii pe care nu le-aș fi priceput niciodată dacă n-aș fi avut ocazia să le văd de la distanță, pentru că atunci când erau sub nasul meu mi se păreau normale, din moment ce erau tot ce știam.

Să luăm de pildă politichia, că tot am avut alegeri parlamentare în România de curând. Politicienii britanici fac parte cu toții dintr-un club select de oameni (majoritar albi și majoritar bărbați) crescuți în familii bogate, educați la școli și licee private și apoi la Oxford și Cambridge. Nu, pardon, nu doar politicienii: cam oricine are nițică autoritate sau celebritate în Marea Britanie face parte din același grup select, fie că e vorba de ziariștii de la Guardian, fie că e vorba de tanti Nigella Lawson care prezintă o emisiune despre gătit. În Englezia, puterea e în mâna elitelor privilegiate. Și deși oamenii sunt evident nemulțumiți de diferențele stridente între clasele sociale, și deși sunt la fel de dezamăgiți de politicienii lor ca și noi (They are all as bad as each other, zice un amic englez), nimeni nu spune că un om educat și bogat la putere e un lucru rău: dezbaterea e doar pe tema „de ce nu facem în așa fel încât să oferim educație și putere și oamenilor care nu s-au născut bogați, și să vedem un grup mai diversificat la conducere”.

În comparație, în România, cineva din clubul „băieților de la Eton” care conduce Anglia n-ar putea ajunge niciodată președinte sau prim-ministru, ba probabil nici măcar primar de sector, dovadă că un domn ca Ion Rațiu zis Papion, care avea chiar și educația Oxbridge-iană întocmai ca un aristocrat britanic, n-a strâns nici cinci la sută din voturi la prezidențialele din 1990. Politicianul post-89 cel mai de succes, actualul prezident Traian Băsescu, și-a câștigat întreaga popularitate pe baza unei imagini de om din popor, care și-a făcut averea cu propriile mâini, pe mare, care bea la crâșmă cu prietenii ca și omul din popor, se hlizește la glume tâmpite ca și omul din popor, nu prea i-a plăcut cartea și, în general, e un tip fără pretenții și fără aere- ca noi toți. Asta e imaginea politicianului ideal în România: cineva cu care ai putea la o adică să te tragi de șireturi și să bei o bere, și chiar dacă nenea Băse a cam căzut în dizgrație, concetățenii mei vor continua să-și dorească să fie conduși de indivizi care se potrivesc acestui portret-robot. Chiar și atunci când politicianul cu pricina e, să zicem, chirurg precum Sorin Oprescu, va compensa neajunsurile unei asemenea educații liberal-burgheze cu un limbaj de golănaș de cartier, pentru că în România nu ne plac oamenii înțepați- adicătelea, rafinați sau reținuți. Actualul premier Victor Ponta a fost prins cu ocaua mică într-un caz evident de plagiat, dar lumea nu s-a sinchisit cine știe ce, cu excepția câtorva jurnaliști, pentru că în România și-așa nu e o virtute să fii prea deștept- ce dacă a plagiat? E semn că e șmecher, se descurcă.

A trebuit să ajung la 2000 kilometri depărtare ca să văd cum funcționează, cu hibele aferente, o altfel de societate, și să pricep în sfârșit că felul ăsta de a privi viața, unde toți e hoți, maică, dar mai hoți îi credem pe ăia care au avut părinți cu bani decât pe neamurile proaste care s-au ajuns, și unde Nadia e o fraieră dacă-și face tema, dar ăia care copiază după ea sunt dăștepți, e în mod special al țărișoarei noastre în formă de pește gras. Și tot aici, la 2000 kilometri depărtare, mi-a picat în mână cartea lui CeTePe despre filmele românești de propagandă comunistă, pe care am citit-o pe nerăsuflate, ocazional vizionând filmele menționate încărcate de binevoitori pe Iutub. Nu sunt o fană a lui CeTePe, dar mă bucur că a scris cartea asta, de departe lectura mea preferată pe 2012. Altfel n-aș fi ajuns să văd atâtea și atâtea filme vechi în care, de exemplu, era o binecuvântare să ratezi intrarea la facultate și să ajungi muncitor pe șantier. Noi muncim, nu gândim! A priceput și Nadia, care a crescut cu MTV și Cartoon Network, cu ce tâmpenii auzite zi de zi au crescut oamenii mai bătrâni ca ea, de ce n-are ursul coadă în România și că vor trece măcar 50 de ani de la revoluție ca să se spele răul făcut de 50 de ani de comunism, dacă s-o spăla vreodată.

Am priceput de asemenea că, în ciuda minunatei mele diplome de licență, cel mai probabil n-am să pot să fiu jurnalist serios în România. Și nu din cauza tabloidelor și Capatoșilor, că doar lucruri asemănătoare există peste tot, ci pentru că de multe ori ceea ce trece la noi drept jurnalism de calitate aproape că mă calcă pe nervi și mai mult. Abia aici, de la distanță, urmăresc presa românească pe bune, și am citit și văzut atâtea reportaje și articole cu subiecte excelente în principiu, dar intoxicate de sentimentalism în abordare, în care se face apel la Dumnezeu, familie și patrie până la saturație, în care se vâră camera de luat vederi sub nas oamenilor care plâng, ce mai, în care se încearcă cu orice preț stoarcerea de lacrimi și de emoții, articole pline de perorații lacrimogene ieftine care se vor poetice dar și factuale, pentru că nu-s în secția de opinii, și care strâng zeci de laicuri pe Feisbuc- încât mi-am dat seama că nu-i de mine. Eu nu sunt o sentimentală. Sau dacă sunt uneori, nu mă interesează să fiu când citesc ziarul. Or, în România pare-se că există două feluri de presă, ăia care vor să-ți provoace erecții și ăia care vor să-ți provoace lacrimi.

În fine, în timp ce mă distram uitându-mă la videoclipuri româneşti vechi dimpreună cu câţiva amici englezoi şi mă amuzam de reacţiile lor oripilate (informaţia că fetele de la Andre, pe care le-au putut vedea în toată splendoarea decolteurilor, erau minore, a fost primită cu groază), am avut şi o revelaţie vizavi de splendidul misoginism al locului meu natal. Nu mă înţelegeţi greşit, Marea Britanie e tot o societate patriarhală şi misogină, ca toate care au existat vreodată. Dar România are ceva în plus: un macho-ism ca în serialele latino-americane, un ataşament extrem de bine înrădăcinat faţă de rolurile strict delimitate ale sexelor, care îmi era şi mie implantat în aşa măsură încât prima dată când am cunoscut un tip căruia îi place să gătească şi are propriul uscător de păr am crezut că e homosexual, pentru că astea erau pentru mine lucruri specific feminine.

Prietena mea englezoaică mi-a solicitat un videoclip cu băieţi frumoşi, aşa că i-am arătat unul al boybandului Akcent, şi ea a constatat cu tristeţe că, deşi băieţii erau într-adevăr arătoşi, clipul îşi petrecea vremea exploatând sexual tot imaginea unor fete. Aşa e, mi-am dat eu seama-în România, datoria noastră de a fi atrăgătoare şi sexi e mult mai neîndurătoare decât în Anglia. Şi există un singur fel de a fi atrăgătoare, cu extensii de păr şi o tonă de machiaj, cu unghii false imense, cu sprâncenele smulse şi redesenate cu creionul, totul cât mai lustruit, vopsit, ca o păpuşă de ceară, sau ca un personaj din Jersey Shore. Așa arată destule fete pe care le cunosc, şi pozează pe Feisbuc împingându-şi pieptul în spate şi bombându-şi fundul. Când am vizitat Bucureştiul anul trecut, după treisprezece luni în străinătate, m-a frapat cât de dichisite, colorate şi ferchezuite erau femeile noastre pe stradă în comparaţie cu ale lor, desigur, renumitul “ale noastre sunt mai frumoase şi mai îngrijite, ce bine”, în fapt simplu rezultat al tiraniei aspectului exterior în viaţa de zi cu zi a româncei- am simţit-o pe pielea mea când am primit de atâtea ori sfaturi despre cum ar trebui să mă îmbrac, să mă încalţ şi să mă pieptăn ca să fiu mai atrăgătoare, de la atâţia indivizi cărora nu le ceruse nimeni părerea, unii dintre ei prieteni binevoitori, o tiranie de care, slavă Domnului, mi se pare că am scăpat.

(Standarde de frumusețe în România)

De fapt, nu numai misoginismul, ci şi rasismul, homofobia, naţionalismul stupid şi alte forme de încuiere a orizonturilor cu largă răspândire în România devin dintr-o dată mai stridente, şi de nesuportat, odată ce le priveşti de la distanţă. Şi odată cu asta ţi se ascut simţurile şi înţelegi dintr-o dată felurile mai subtile în care se manifestă ele în Vest- pentru că, nu-i aşa, nicăieri nu e raiul pe Pământ.

Hai, sărbători fericite şi alte alea, şi să trăim cu bine pân’ la anul, că uite, nu mai e deloc un ţel ambiţios.