Nadia la Festivalul BFI

Ca multe alte chestii în Londra -și ca Londra însăși, de fapt- Festivalul de Film al BFI (Institutul Britanic de Film) e mult prea mare și mult prea scump. Enșpe catralioane de proiecții și evenimente se petrec simultan, de n-ai putea să vezi tot ce te interesează decât dacă ești călător în timp. Și chiar dacă ești călător în timp, asta nu te ajută cu nimic dacă nu ești și foarte bogat, pentru că o singură proiecție la Festivalul BFI costă 15 (cinșpe) lire, bani cu care în România vezi un festival întreg (AnimEstul, să zicem. )

De fapt, în România există multe ocazii pentru tânărul sărac să se culturalizeze cu filme obscure și artisticoase la prețuri infime sau chiar gratis. Îmi amintesc acum cu nostalgie cum m-am înghesuit alături de alți studenți ai patriei pe niște locuri gratuite la cinema Studio, unde am fost tratați cu Jerzy Skolimowski (inclusiv in persoană), „Cea mai fericită fată din lume” și Michel Gondry. Îmi amintesc de multe după-amieze leneșe petrecute în săli goale de cinema unde un festival sau altul aștepta cu porțile deschise și fără taxă de intrare spectatori pentru un calup sau altul de scurtmetraje pretențioase. Să nu uităm de zilele de luni la Centrul Ceh, unde tot cetățeanul poate vedea un film cehesc gratis și mai primește și o bere. (Sau cel puțin așa era când am plecat eu din București acum doi ani, sper că nu i-a stricat criza economică și pe-ăștia.)

În Londra, în schimb, tânărul fără bani în buzunar iese mai ieftin dacă se duce la un blockbuster hollywoodian în 3D la Multiplex: cultura înaltă nu e pentru sărăntoci. Britanicii țin cu dinții de diviziunile lor de clasă. Amicul meu englez, cu 4 ani de școală de film la activ, mi-a mărturisit fără prea mult regret că n-a călcat în viața lui la un festival de film. „Tatăl meu e zugrav”, a zis el sec. „Știu unde mi-e locul”.

În weekendul în care Nadiei i s-a năzărit să viziteze Marele Festival de Film din Londra, se petreceau, bineînțeles, multe chestii în același timp. Abbas Kiarostami (ale cărui creații nu le-am văzut niciodată, dar profesorii mei de la master îl adorau), Francois Ozon (care face filme foarte franțuzești și sexi cu femei frumoase), Takashi Miike (care e responsabil pentru Audiția, un horror foarte horror, dar care aici se prezintă cu un musical cu adolescenți după Romeo și Julieta), o conferință cu Marion Cotillard despre cariera dumisale (nu prea îmi pasă de cariera lui Marion, dar aș da 15 lire ca s-o văd în carne și oase, că tare-i drăguță), thrillere sudcoreene pline de sânge, stil și umor după care Hollywood-ul va face apoi remake-uri plicticoase și aseptice, thrillere britanice pline de sânge care se vor pline de stil și umor (Guy Ritchie, ce ne-ai făcut?), un documentar despre homosexuali și lesbiene de vârsta a treia, enșpe documentare despre lipsurile de care suferă copiii în Africa și așa mai departe. Zării, de asemenea, în program și două filme românești, „După dealuri” al lui Cristian Mungiu, premiat anul ăsta la Cannes pentru scenariu, și „Toată lumea din familia noastră” de Radu Jude- amândouă însă vânduseră toate biletele la toate proiecțiile. Vă vine să credeți sau nu, Noul Val Românesc încă există și vălurește.

Până la urmă m-am dus la „Antiviral”, un soi de SF scris și regizat de Brandon Cronenberg, fiul lui David cu același nume de familie. Cronenberg senior e cunoscut pentru predilecția lui înspre scârboșenii, ca de pildă în Musca, unde un nene care a rămas cândva închis cu o muscă într-un teleportor se transformă treptat într-un muscoi uriaș într-un mod deosebit de scârbos, sau în Naked Lunch, film despre al cărui subiect nu vă pot spune prea multe, dar îmi amintesc că existau niște mașini de scris care erau simultan un fel de gândaci făcuți dintr-un fel de stomac moale și aveau și un fel de anus și la nevoie se puteau transforma în penisuri. Parcă. V-am zis că nu vă pot spune multe. Deci practic m-am dus să văd creația lui Baby Cronenberg doar pentru că eram curioasă dacă și-a traumatizat fiul în așa hal, încât și ăla a ajuns să facă filme la fel de scârboase.

Proiecția a avut loc într-un cinematograf superb din Piccadilly, cel mai mare și mai frumos pe care l-am văzut vreodată. Filmul lui Baby Cronenberg se bazează pe ideea că oamenii sunt obsedați de celebrități (o premisă deosebit de antipatică și prea mult discutată, dar nu neapărat neadevărată- să nu uităm că există indivizi care au cumpărat pe bani grei borcănele cu apă dintr-o piscină în care s-a bălăcit cândva Elvis) și că vor ajunge și mai obsedați, în așa hal încât or să vrea să cumpere diverse boli minore prelevate de la vedete și să se infecteze cu ele doar de dragul de a împărtăși o experiență biologică, fie ea și neplăcută, cu idolul lor. Protagonistul filmului e un băiat slăbănog,roșcovan și pistruiat (dar sexi într-un mod dubios) care lucrează într-o clinică specializată în comercializarea de asemenea viruși. În timpul liber, mai face un bănuț vânzând virușii pe piața neagră și folosindu-se pe sine ca mijloc de transport- până când, într-o bună zi, inevitabil, se căptușește cu o boală mai supărată.

Impresia pe care mi-a făcut-o debutul lui Baby Cronenberg e că a fost conceput de aproximativ cinșpe-șaișpe studenți la film cam bezmetici, fiecare cu propriile lui idei despre direcția în care ar fi trebuit s-o ia povestea și despre tehnica regizorală cea mai potrivită (cel puțin unul dintre ei fiind un fan arzător al fraților Dardenne). De fapt, ținând cont că Baby Cronenberg e, fără îndoială, plin de bani, e foarte posibil ca filmul lui să fie într-adevăr conceput de cinșpe-șaișpe studenți săraci puși să muncească în numele vedetului junior în timp ce el fuma iarbă și se juca pe calculator. În timp ce mă uitam, aveam și eu varii idei despre cum filmul ar fi putut fi îmbunătățit- și bineînțeles că ideile mele erau mai bune decât ale oricui altcuiva. Dar, așa cum e, nu e un film reușit. Cel mai dezamăgitor mi s-a părut că juniorul a fost atât de lipsit de imaginație în ce privește bolile scârboase care apar în film- păi, unde el și-a pus eroul să vomite sânge de paișpe ori, tac-su ar fi imaginat cincizeci de feluri diferite în care corpul protagonistului să se deformeze în mod oribil. De câte ori să vezi pe cineva vomitând sânge fără să te plictisești?

Baby Cronenberg a fost și el prezent la fața locului la o ședință de întrebări și răspunsuri post-proiecție, arătând exact ca un adolescent care fumează iarbă și se joacă pe calculator toată ziua (vârsta lui reală e incertă- 27 sau 32 ani, în funcție de sursă), și demonstrând un nivel de inteligență și cunoștințe despre film adecvat acestei impresii. Am uitat imediat majoritatea platitudinilor pe care le-a debitat , dar mi-a sărit în ochi –sau în urechi- că și-a descris filmul drept noir-ish, deși oricine are minime cunoștințe despre convenții filmice ar fi văzut de la o poștă că Antiviralul dumisale n-a trecut nici de la distanță pe lângă film noir. Cronenberg junior ne-a mai spus că nu-i plac în mod deosebit scârboșeniile, dar nici nu îi e teamă de ele, că nu-și dorește să fie celebru, dar nici nu-l deranjează ideea, că n-a vrut să facă un film fără fundament științific, dar nici să plictisească lumea cu prea multă științificăreală și per ansamblu totul e nici prea prea nici foarte foarte, insipid, incolor și inodor.

Mai bine mă duceam s-o văd pe Marion Cotillard.

Marion, tristă că nu m-am dus s-o văd