Povestiri din Canterbury

Ultima călătorie prin împrejurimi în această vară plină de călătorii prin împrejurimi s-a petrecut cu ocazia zilei de naștere a amicului meu englez, care m-a invitat într-o excursie de o zi la un obiectiv cultural de mare prestigiu, Catedrala din Canterbury, în cea mai de vară zi (de fapt singura) a verii englezești, în care temperatura a sărit de 30 de grade. O zi de vară aproape românească, deci. Și am ajuns acolo întârziați zdravăn de o aglomerație aproape românească, pe o șosea aproape românească acoperită cu asfalt zgrunțuros care făcea mașina să trepideze și să uruie de parcă ar fi fost o mașină de spălat veche, nu automobil. Pe lângă noi a trecut, la un moment dat, și un camion românesc, de la Vișeul de Sus, mai precis, aparținând firmei Regele Marocanilor. A fost un moment aproape suprarealist. Iată-mă, mi-am zis, într-o minunată zi însorită într-o țară străină, într-o mașină care gonește printre câmpuri verzi străine pline cu vaci străine, ascultând un post de radio străin (și foarte englezesc: numai un englez s-ar putea lăuda cum cucerește femei cu extraordinarele lui abilități la Scrabble, și, când am văzut camionul de la Vișeul de sus, exact despre asta se vorbea), contorsionându-mi creierul ca să pot purta o conversație într-o limbă străină, când uite, îmi apare în fața ochilor, doar pentru o secundă, o inscripție cu vorbele REGELE MAROCANILOR. Ca într-un vis în care dintr-o dată ceva e ca nuca-n perete și-ți dai seama că visezi.

Recunosc că n-am citit Povestirile din Canterbury ale lui Chaucer, nici după ce mi s-a spus de 1457 de ori la ora de română în liceu că ar trebui să le citesc ca să văd cum e cu narațiunea în ramă (deși am citit, totuși, Decameronul, care are aceeași structură, și l-am găsit foarte amuzant. Să-mi zică cineva dacă aia a lui Chaucer seamănă), dar asta nu m-a împiedicat să spun că le-am citit și per ansamblu să fiu foarte snoabă de față cu bietul englez, așa cum sunt întotdeauna când am de-a face cu englezi. Am vaga impresie că nici cetățeanul de rând din Canterbury nu s-a născut cu cartea lui Chaucer în brațe, dar asta nu-l împiedică să-și denumească magazinul de pantofi, sau cârciuma, sau biroul de avocatură „Chaucer”. Nu poți să azvârli o piatră în Canterbury fără să lovești o firmă cu numele de Chaucer. Până la urmă, important nu e ce știi cu adevărat, ci cât de multe referințe culturale fără noimă poți să faci, și englezii sunt, pare-se, de acord cu mine.

Orașul Canterbury, al cărui centru e înconjurat de un zid de cetățuie, ar fi succint și adecvat descris de cuvântul „dichisit”. E un loc cu multe clădiri vechi și pline de istorie, desigur, dar nu m-a lovit senzația că sunt într-un loc vechi și plin de istorie cum mi s-a întâmplat în alte locuri vechi și pline de istorie- poate pentru că unele dintre ele își arătau vârsta foarte mult, ca niște băbuțe pline de riduri, iar altele arătau nu atât îmbătrânite cât acoperite de un strat de, nu știu, nostalgie, ceva de genul ăsta. Nu și în Canterbury, unde totul este atât de dichisit încât mă simțeam mai degrabă într-o reconstituire modernă a unui oraș vechi, construit de cineva în scopul de a turna un film acolo, să spunem. N-aș putea spune exact ce a provocat această impresie, dar am rămas cu ideea că dacă Canterbury ar fi o persoană, ar fi una foarte preocupată de cum arată și foarte bățoasă.

Catedrala se înscrie și ea în același registru, adicătelea nu-ți vine să crezi ce bine se prezintă ținând cont că are vreo mie cinci sute de ani vechime (deși niște schelărie rămasă pe-afară sugerează că nu fără efort). Înăuntru, un cor cu voci angelice sporea și mai mult impresia de decor cinematografic- și nu sunt ironică, așa cor bisericesc diafan chiar n-am mai auzit, și nu s-a oprit din cântat o secundă cât timp m-am învârtit pe-acolo, ce mai, chiar și o atee fără inimă ca mine era în pericol să se îmbolnăvească instant de diabet de la atâta drăgălășenie (dar englezul era foarte înnegurat). Ne-am plimbat prin niște coridoare pavate cu morminte vechi, majoritatea aparținând unor copilași fragezi sau tineri în floarea vârstei, răpuși, probabil, de fleacuri pentru care mamele noastre nici nu s-ar încrunta în zilele noastre, prilej de bucurie pentru noi în ce privește progresul științific, deci (dar englezul era tot înnegurat). Apoi am ieșit într-o grădină adorabilă în curtea catedralei (dar englezul, tot înnegurat). Așa că am simțit nevoia să-l întreb: ce-ai mă, nu-ți place biserica?

Englezul: Ba îmi place, dar m-a enervat idiotul ăla american.

Nadia: Ha?

Englezul: N-ai văzut? Era un idiot gras, cu un tricou cu Team America,dacă nu s-a tăvălit pe jos și s-a închinat la fiecare altar, vitraliu și mormânt din decor, de îmi venea să-l pocnesc.

Nadia: Nu l-am observat. De ce îți displac atât de mult americanii?

Englezul: Chiar și când sunt deștepți sună de parcă ar fi proști, din cauza accentului ăla îngrozitor de zici că mestecă rumeguș. Și-n plus, nu suport oamenii supercredincioși.

Nadia: Cred totuși că ar trebui să fii de acord cu mine când voi spune că există un loc unde oamenii supercredincioși au și ei dreptul să se afle și să se manifeste.

Englezul: Da? Unde?

Nadia: Într-o biserică!

După aia, pentru că era foarte soare și frumos și încă devreme în singura zi de vară adevărată a verii englezești, ne-am dus la mare, via un drum de țară adorabil prin ținutul Kent, până am ajuns în orășelul Herne Bay.

Asta numesc englezoii plajă?

Cu ocazia asta vă pot spune, iată, și cum e o stațiune la mare, la englezi, vara. Spre supriza nimănui, e la fel de kitschoasă ca orice altă stațiune la mare, cu tot cu păcănelele, trambulinele, chioșcurile cu înghețată, magazinele de chinezării gonflabile și bâlciul aferent, și la propriu și la figurat. Avantaj Anglia: n-am observat nici o discotecă din care să bubuie la maximum hiturile haus ale verii, deși fondul muzical era totuși asigurat de niște băieți îmbrăcați a la anii 60, cântând live muzichii antrenante în dulcele stil al anilor 60 (n-o să înțeleg niciodată nostalgia contemporană pentru anii 60). Avantaj Anglia din nou: n-am văzut pe nimeni care să încerce să vândă nămol la sticlă sau bilete la cel mai nou show al lui Țociu și Palade (sau care o fi echivalentul lor englezesc). Dezavantaj Anglia: ce numesc ei plajă la Herne Bay e o fâșie foarte îngustă, fără nisip, dar cu pietricele, fără scoici, dar cu alge gârlă, spre care publicul din Neptun-Olimp nu s-ar uita nici cu degetul cel mic de la picior. Eu m-am uitat totuși la Herne Bay cu toate degetele de la picioare, adică de fapt le-am vârât în apă, fiind cam tot ce puteam să vâr dat fiind că n-aveam costum de baie la mine. A fost incomod, dar revigorant. Tot în Herne Bay am prins și un show aviatic- adică niște avioane vechi care făceau tumbe supercalifragilistice prin aer- și știți cât de mult îmi plac mie avioanele vechi, așa că, per ansamblu, putem spune că a ieșit cu plus socoteala.

Și după aia a trebuit să mă întorc acasă. Care acasă nu e de fapt acasă la mine, ci e Londra- acasă la mine e Bucureștiul. Ceea ce mă face să mă gândesc din nou că acasă la mine nu m-am plimbat atâta (ar fi cazul să fac și asta, la un moment dat), în timp ce, în insulele astea, dacă aș marca cu un N fiecare loc pe unde am fost, harta ar avea acnee N-istică.

Şi precis am uitat vreo două.

Ce mai, deja mă pricep, şi sunt şi modestă. Poate ar trebui să scriu un ghid de călătorie în Marea Britanie (și Irlanda). Da’nu știu dacă interesează pe cineva, că zona nu e așa de populară ca Halkidiki.

6 gânduri despre “Povestiri din Canterbury

  1. Scrii foarte dragut, si iti spune lucrul asta cineva la fel de critic (intelegi tu aproximativul, sau relativul lui „la fel”) ca si tine, si nu numai, dar si satula de cati scriu simtindu-se „ca si cum” talentati. Ma amuzi, eu stau in Italia, si de la un moment dat am inceput sa am aceiasi atitudine batoasa, desi clar ca nu e genul meu sa incerc sa epatez. Culmea e ca pe astia nici nu trebuie sa-i minti(nu mi-ar fi iesit, m-am luat prea mult in serios, in schimb, asta m-a amuzat la tine), caci raportat la italieni te descoperi cel mai cult om, pacat ca la ei cultura are cea mai mica valoare:), ori mai bine zis e chiar conotat negativ interesul pentru literatura, film si (sic!) inclusiv pentru moda( la nivelul ei la care are ceva de arta, adica nu de cokalareala italianeasca).

    1. Am observat că pe oriunde mă duc, turiștii italieni sunt cei mai gălăgioși și greu de suportat, urmați îndeaproape de francezi.😀

  2. n-am citit nici Decameronul si nici povesti din canterbury. (chiar m-am rusinat!) de fapt, chiar nu-mi amintesc ca vreuna dintre ele sa mi se fi bagat cu sila pe gat la vreo ora de literatura romana din liceu. am fost la „real” deci n-am facut literatura universala.
    si mi-am stors ceva creierii sa-mi amintesc ce mi s-a varat pe gat la „povestirea in rama”. „hanul ancutei” a fost singura chestie care a picat din creierii mei storsi. oare a fost in liceu sau in generala?
    si ca sa ma dau culta, am citit ceva exemplificativ pt povestirea in rama. „povesti” de wilhelm hauff.🙂 aaaaaa, si „o mie si una de nopti”, toate cele 14 volume. mai poveste in rama decat asta nu stiu ce poate fi.
    ti-am mai zis ca scrii jurnale de calatorie misto. uite ca mai zic si altii.

    1. Și eu am fost tot la real (dar din câte știu programa la literatură era aceeași pentru toată lumea. Noi, realiștii, am fost mereu dezavantajați: trebuia să știm la fel de multă literatură ca umaniștii inclusiv la Bac, dar de 10 ori mai multă matematică, fizică, chimie…).

      N-am studiat literatură universală propriu-zis, dar profa ne mai făcea recomandări, și cu Chaucer ne-a bătut la cap o groază. Posibil să fi fost legat chiar de Hanu Ancuței. Decameronul mi-a fost recomandat de profa de istorie, care ne-a zis, făcându-ne cu ochiul, că o să ne placă sigur. După ce-am citit mi-am dat seama la ce se referă. Povești ca aia cu tipul care se preface că e surdomut, se angajează grăjdar la o mănăstire și ajunge taurul comunal al tuturor sunt garantate să placă tineretului plin de hormoni.

      În altă ordine de idei și fără mare legătură cu cele de mai sus, am aflat de curând și întâmplător că profa mea de română din liceu a murit, și m-am întristat groaznic, deși nu eram tocmai eleva ei favorită (aveam păreri contrare despre Camil Petrescu, ceea ce era o ofensă mortală în ochii ei.)

      1. dap, programa la literatura romana era aceeasi. dar profa mea de romana din liceu nu era prea grozava (am vaga senzatia ca si la momentul „17-18 ani” tot aveam mai multe carti citite in palmares decat ea), iar pe profa de istorie n-o interesa lieratura. deci n-avea cine-mi face recomandari.
        sau erau parintii, dar aveam eu o problema, citeam orice, numa’ ce recomandau ei nu.🙂

Comentariile sunt închise.