Am văzut Scoția, și ea m-a văzut pe mine (III)

Episodul trei și ultimul al aventurilor autoarei în țara fustelor bărbătești, în care Nadia are o zi bună și o zi foarte proastă, fiecare în alt oraș scoțian.

Indiciu: ziua proastă n-a fost aici.

Stirling

Ziua petrecută la Stirling a fost cam așa:

Donald Rățoiul și nepoții lui (Huey, Dewey și Louie, pentru cine nu știe) mănâncă prăjiturele chinezești cu răvaș. Donald nu crede în previziunile răvașelor din prăjiturelele chinezești, nici măcar când îi pică un bilețel cu „Du-te acasă și culcă-te, azi toate îți vor ieși pe dos” (lucru extrem de neobișnuit, că doar orice chestie care prezice viitorul îți zice, în general, exact ce vrei să auzi), așa că își petrece restul zilei încercând să dovedească nepoților că răvașul n-are dreptate, în timp ce e lovit de varii ghinioane, din ce în ce mai absurde. Ori de câte ori am o zi proastă, îmi amintesc de această poveste citită în revista de prestigiu Mickey Mouse când eram copil, și parcă aud o musculiță dansându-mi în jurul capului și bâzâind încontinuu: „Du-te acasă și culcă-te, du-te acasă și culcă-te”.

Doar că spre deosebire de eroul poveștii de mai sus, eu n-am avut nici o prăjitură cu răvaș care să mă anunțe dinainte că o să am o zi de Donald, așa că responsabilitatea evenimentelor nu poate fi aruncată în întregime în cârca mea.

De fapt, lucrurile n-ar fi stat așa de rău dacă m-aș fi suit în alt autobuz. Vedeți dumneavoastră, distanța dintre Glasgow, unde aveam eu cartierul general, și Stirling e vreo 40 de minute cu mașina, așa că și eu mă așteptam să mă găsesc în Stirling după aproximativ 40 de minute. Și m-am îmbarcat în primul autobuz care pleca înspre Stirling din stația centrală de autocare din Glasgow, ceea ce s-a dovedit o mare greșeală. După două ore și mai bine , care au părut 1457 de miliarde de ani, am ajuns în sfârșit la destinație, dar înainte de asta am oprit în fiecare sat, sătuc și haltă de tren de pe drum- și în câteva care nu erau pe drum, pentru că traseul a făcut o groază de ocoluri. De fiecare dată când ajungeam la o întretăiere de drumuri și zăream în fața ochilor un semn pe care scria “Spre Stirling- hăis, Spre Urlații Scoțieni de Unde A înțărcat Surdul Capra- cea”, știam că șoferul o s-o ia cea în loc de hăis, și că o să oprim în Urlații Scoțieni de unde a Înțărcat Surdul Capra astfel încât doi-trei oameni de vârsta a patra să poată urca și alți câțiva să poată coborî, știam , știam și mi se rupea inima.

Ca să pună capac, mai era și o ploaie cu bulbuci. Scoția are reputația unui tărâm ploios și cețos de numa-numa, dar din cele cinci zile pe care le-am petrecut acolo, numai într-una a plouat cu bulbuci, și aia a fost ziua în care m-am dus la Stirling. Așa că plimbarea mea prin oraș a inclus în mod neprevăzut niște timp irosit într-un gift shop și alt timp irosit într-un pub ca să nu mă fac chiar ciuciulete. Desigur, în scopul evitării unei stări de ciuciulete complete aveam și umbrela, pe care am scăpat-o în capul unei bătrânici binevoitoare fix în momentul în care tovarășul de călătorie îmi striga “Nadia, vezi să nu scapi umbrela în capul cuiva”. Asta m-a mirat foarte, într-atât că am scăpat imediat și aparatul de fotografiat, care a izvorât baterii în toate direcțiile (dar, în mod misterios, a supraviețuit acestei întâlniri neplanificate cu un pavaj din piatră cubică). Bătrânica binevoitoare care a primit umbrela în scăfârlie m-a ajutat să adun bateriile.

Așa că, prin prisma acestor evenimente, mare lucru despre Stirling nu vă pot povesti, în afară de faptul că pare a fi un orășel liniștit (dar asta și poate pentru că ploua cu bulbuci) și deloc urât, în care punctele de atracție principale sunt castelul, pe care n-am apucat să-l văd ca lumea pentru că am fost distrasă de evenimentele descrise mai sus, și turnul dedicat lui William Wallace, pe care n-am apucat să-l văd ca lumea din cauză de ploaie cu bulbuci care nu prea mi-a dat ghes să mai merg până acolo. Îl puteți vedea în poza de mai jos răsărind din ceață pe un deal. Pun pariu că priveliștea aia e tare frumoasă când nu plouă cu bulbuci.

Când m-am mai scuturat de ploaie mi-am târât picioarele suficient cât să mă întâlnesc cu aceste tunuri, care erau însoțite de o poveste deloc stereotip-scoțiană: cică fuseră trimise, cândva demult, de la cartierul general al regatului, într-un pachet de o duzină, întru apărarea orașului. „Mulțumim pentru cadou!” a zis primăria din Stirling, iar apoi imediat: „Nu, mulțumim!” când au aflat că trebuie, de fapt, să le plătească. Așa că majoritatea tunurilor au fost returnate, iar acestea au rămas aici pentru posteritate, monument al zgârceniei scoțiene.

Edinburgh

Când spuneam despre Glasgow că nu e un oraș ca o insectă superbă prinsă în chihlimbar întru admirația generațiilor următoare, la Edinburgh mă gândeam ca fiind exemplul ideal pentru sus-numita insectă.

Edinburgh e un oraș enervant de frumos și gata de poză din orice unghi. Edinburgh e un oraș atât de frumos încât și-a permis să transforme o biserică într-un mall sau ceva de genul ăsta, pentru că n-au putut găsi în minunatul lor centru vechi o clădire urâtă în care să-l pună. Când crezi că ai priceput cât de cât cam cât de frumos e Edinburghul, el găsește de cuviință să te mai lovească în pălărie cu ceva, de pildă faptul că Parlamentul Scoțian e vecin cu un soi de munte verde pe care se cațără drumeți cu rucsace în spinare. Așa, pur și simplu. Într-o parte Parlamentul, în partea ailaltă munte cât vezi cu ochii. Și nimeni nu se miră, pentru că e vorba de Edinburgh, un oraș care, pare-se, și-a făcut din preaplinul estetic misiunea numărul unu.

Din păcate, există și un dezavantaj când ai de-a face cu un asemenea preaplin estetic, și anume că alți oameni au și ei ochi și vor să vadă. Ca atare, când m-am nimerit eu prin Edinburgh, n-aveai loc să arunci un ac, probabil și din cauză că era weekend, și soare, și festivalul de fringe local era în plină desfășurare.

Acum, eu pot să zic cuvintele „Festivalul de fringe” și să pară că sunt culturală și am habar despre ce vorbesc, dar adevărul e că n-am idee ce înseamnă asta exact. Cred că e vorba despre un festival de teatru independent și stand-up comedy, în principiu, deși din ce-am văzut la fața locului părea mai degrabă un concurs de „Cine are cea mai gravă criză de identitate”- fete costumate în pisici, fete costumate în iepuri, fete costumate în băieți, băieți costumați în fete, oameni văzători costumați în orbi, oameni care n-ar trebui să cânte niciodată costumați în muzicanți, câțiva costumați în cercetători la locul unui dezastru radioactiv, sau poate doar în oameni cărora nu le plac hipsterii apărându-se de atmosfera hipsterească, și așa mai departe. Cineva ne-a înmânat un abțibild pe care scria Această mașinărie ucide fasciști. Altcineva ne-a înmânat o întreagă foaie de abțibilduri cu inscripția Proprietatea Lui Lionel Richie, recomandându-ne să le lipim pe toate lucrurile despre care credem că ar trebui să fie proprietatea lui Lionel Richie. La fiecare pas, tineri artisticoși și entuziaști ne bombardau cu fluturași și încercau să ne convingă să venim la spectacolul lor, ăl mai prima dintre spectacolele Festivalului de fringe. Din păcate, nu m-am sincronizat cu vreunul dintre alea gratis, așa că tot ce-am prins din Festival a fost debandada promoțională. Mărturisesc că nu-s o admiratoare a teatrului contemporan, așa că n-am înțeles mare lucru din ea, deși era o debandadă agreabilă și proaspătă, și creativă, deși poate un pic prea postmodernă pentru gustul meu.

În mod normal, obiectivul meu principal în Edinburgh ar fi fost să văd urșii panda cantonați în grădina zoologică a orașului, dar această intenție mi-a fost sabotată de prețul piperat al biletului combinat cu faptul că oamenii de la zoo nu te lasă să vezi urșii panda decât în calupuri de câte 10 minute sau cam așa, pe care trebuie să le rezervi online dinainte. La început m-am bosumflat, dar apoi m-am gândit că, de fapt, nu-mi doresc oricum cine știe ce să încurajez financiar o grădină zoologică, că doar locul animalelor sălbatice nu e în cuști, cu o adunătură de specimene umane arătând cu degetul și hlizindu-se de dincolo de gratii. Măcar focile din Oban erau la ele acasă.

Am ajuns totuși la obiectivul meu secundar, și anume mormântul unui cățel pe nume Bobby, îngropat în cimitirul Greyfriars, în fața căruia i s-a ridicat și o statuie. Acest Bobby –ni se spune într-o poveste care sună dubios de mult a invenție pentru atras turiștii- era, chipurile, un cățel care a rămas ani de zile în cimitirul unde era îngropat stăpânul lui și a devenit un fel de vedetă locală. Să fim serioși acum, cel mai probabil Bobby era un câine vagabond, care și-a dat seama că e o pâine bună de mâncat în a te învârti pe lângă un cimitir al cărui staff impresionabil te hrănește și exclamă cu tristețe: „Oh, săracul, nu se mai poate dezlipi de mormântul stăpânului!” Chiar și-așa, au existat pe lume ființe umane mult mai nevrednice de statutul de erou, cărora li s-au ridicat statui peste statui, compus poezii și cântat imnuri. Așa că îl susțin pe Bobby și statuia lui. Dacă tot avem nevoie de eroi, mai bine să fie în registrul „câine fidel, simbol al afecțiunii necondiționate” decât „militar supereficient, a ucis 1000 inamici cu mâinile goale, simbol al urii, însetării de sânge și al altor chestii drăguțe.”

Am avut prea puțin timp în Edinburgh, mult prea puțin timp (fie și numai în magazinul de cărți pentru copii și benzi desenate vechi aș fi putut să îmi instalez un cort timp de vreo două zile și nu m-aș fi plictisit), dar într-o bună zi mă voi întoarce. Aici, și în Scoția în general.

Cam atât din Scoția, predăm legătura înapoi la Londra, dar, ca să păstrăm tema ecosez, data viitoare, dacă nu mi-o fi prea lene, o să vă povestesc despre Brave, filmul feminist al lui Disney+Pixar despre o prințesă scoțiană care NU se îndrăgostește de nici un prinț, Slavă Domnului, nu se mărită cu el și nu face copii. Pe scurt, o lesbiană nenorocită care vrea să distrugă familia nucleară, nu?

3 gânduri despre “Am văzut Scoția, și ea m-a văzut pe mine (III)

  1. Nadia, scotienii beau le fel de mult? Te rog sa le multmumesti din suflet pentu inventarea Scotch whisky. Alcoolul este cel mai mare dusman al meu dar Dumnezeu m-a invatat sa imi iubesc dusmanii!
    Disclaimer: acest post a fost scris in stare vadita de ebrietate.

Comentariile sunt închise.