Am văzut Scoția, și ea m-a văzut pe mine (II)

România e o țară frumoasă, păcat că e populată, zice-se. Scoția nu e numai o țară frumoasă, dar nici măcar nu e populată din cale-afară , ceea ce o face și mai frumoasă- un tărâm magic unde lacurile se numesc lochuri, văile se numesc glenuri, munții se numesc beni (sau benuri? să nu pierdem vremea cu finețuri când traducem cuvinte pe care n-ar trebui să le traducem), iar vacile sunt mai blănoase decât ar fi de bun-simț pentru o vacă să fie.

Poză cu vacile scoțiene furată de pe net, pentru că eu n-am apucat să fac niciuna.😦

Și nicăieri nu e Scoția mai frumoasă și mai puțin populată decât în Highlands, așa că Nadia a încercat și ea să arunce câte un ochi pe-acolo.

Excursie la Oban

Am plecat spre Oban într-un mini-autocar plin cu turiști și un ghid care n-avea, din fericire, accent glaswegian, așa că am putut înțelege cu succes mai multe propoziții rostite de el și în felul ăsta cunoștințele mele despre Scoția s-au îmbogățit simțitor. De pildă, ne-a spus ghidul, filmul Braveheart nu se numește Braveheart în Scoția, ci Pârț (aici a făcut un zgomot de pârț din buze), pentru că n-are nici cea mai vagă legătură cu realitatea, dat fiind că, de pildă, războinicii nu se mai pictau cu albastru pe față de multă vreme în timpurile lui William Wallace, iar kilturile ca port popular nu existau încă, așa că întreaga lui imagine e, de asemenea, un pârț. (Dar de la ce ne putem aștepta din partea lui Mel Gibson, un om după părerea căruia Biblia o include pe fata lui Adriano Celentano cu un avorton în brațe undeva în zona răstignirii lui Isus?)

Și, dacă tot veni vorba despre kilturi, la origine erau, pare-se, foarte practice, un fel de pătură mare care folosea și pe post de veșmânt, și pe post de sac de dormit și posibil și în alte scopuri, lucru care nu se mai verifică în ziua de azi, când unica funcție a kiltului a rămas stoarcerea de „Tată, de ce te-ai îmbrăcat așa, mă faci de râs!” din partea scoțienilor tineri către cei bătrâni. Ghidul a ținut să mai adauge că aceste fuste/pături/prosoape originare erau curățate doar de două ori pe an, într-o baie de urină colectată de la toți locuitorii satului și lăsată să ajungă la maturitatea necesară procedurii timp de vreo două săptămâni.

Am mai învățat, de asemenea, cântece scoțiene, de pildă:

La o ascultare superficială, înșelați și de melodia blândă și liniștitoare, ați crede că e vorba de o poveste de amor, dar e doar istoria sângeroasă a doi frați scoțieni care, prinși de englezi, au fost siliți să decidă care dintre ei va fi executat și care va rămâne în viață. Fratele supraviețuitor a compus ulterior acest cântec în onoarea și din perspectiva celui decedat, care din motive numai de el știute s-a oferit singur să meargă pe lumea ailaltă. (Asta dacă nu cumva supraviețuitorul a strigat: Luați-l pe frate-miu! iar apoi s-a gândit să-și spele păcatele cu un cântecel drăguț. Nu vom ști niciodată.)

Sau poate preferați:

Deși și aici melodia e blândă, versurile nu lasă loc de ambiguități: e, clar ca lumina zilei, o poveste sângeroasă- povestea clanului MacDonald, care au fost masacrați la ei acasă în miez de noapte de o delegație pe care o găzduiseră și hrăniseră în prealabil. Adevărat masacru scoțian: tai, spânzuri, și te alegi și cu o cină gratis.

În drum spre Oban am oprit nițel pe frumoasele maluri ale lochului Lomond, pomenit în primul cântec, care sunt într-adevăr frumoase, și pline de brazi, și apa lochului limpede. Lomond ăsta, în particular, e lochul cu cea mai întinsă suprafață din Scoția- bine pentru el că are ceva cu care să iasă în evidență dintre miile de lacuri autohtone, unele dintre ele pricopsindu-se cu nume precum Lacul Lacul din cauză că, atunci când trebuie să botezi mii de lacuri, uneori mai intri în pană de inspirație.

Frumoasele maluri ale lochului Lomond

De fapt și de drept toată poanta unei asemenea excursii e drumul până acolo, nu destinația. E mai mare dragul să te uiți pe geam dintr-un autocar care străbate Scoția, și să vezi verde și munți și ochiuri de apă și oițe cu fața neagră. Am văzut, în treacăt, chiar și vacile blănoase. Când am ajuns la Oban, un port mititel supranumit “Poarta către insule”, nu pot să zic că m-a dat pe spate: e doar un orășel de țară unde miroase a sare de mare și pește (și care are, ca orice localitate scoțiană care se respectă, câteva obiective fără de care nu se poate, adică un castel-două și o distilerie de whisky. Obanul are, de asemenea, și un soi de colosseum care arată nițeluș ca nuca în perete în contextul peisajului și despre care am aflat ulterior că se numește Turnul lui McCaig.) Așa că am petrecut mare parte din timpul de staționare în Oban cu o călătorie cu barca până la colonia de foci locală.

Dacă romanii pot, putem și noi!

E posibil să sune stupid și naiv, dar mi-a venit greu să cred că o să văd într-adevăr foci în libertate și până am dat cu ochii de ele am stat cu spaima că organizatorii caută să mă tragă pe sfoară. Poate pentru că aveam această impresie că focile sunt niște animale exclusiv arctice și chiar ușor științifico-fantastice. Dar nu, acolo erau, grase și leneșe, stand cu burta la soare pe o insuliță. Ghidul ne-a explicat câte ceva despre ele, dar n-am înțeles o iotă, el fiind foarte scoțian.

Și că tot veni vorba de accente scoțiene, vânzătorul de la magazinul local de fish and chips, posesorul unui accent semiinteligibil, s-a bucurat foarte când a auzit că suntem din București, România. A ținut să ne spună că avem muzică foarte bună în România și să ne și cânte un pic: Vrei să pleci, dar nu mă nu mă iei, nu mă nu mă iei…- asta a fost partea inteligibilă, precum și că în București, din câte știe el, există un grozav sdgdhgerrhghd, asta fiind partea neinteligibilă. E, să mai zică cineva că avem reputație proastă!

Excursie la Glencoe

În Glencoe, marea și frumoasa vale unde s-a petrecut masacrul clanului MacDonald, ne-am dus, de data asta, fără un tur organizat, ca să economisim bani. Din păcate, există mai multe stații de autocar care includ cuvântul Glencoe, iar tanti de la ghișeu ne-a dat, în mod inexplicabil, bilete pentru Stațiunea de Ski Glencoe în miezul verii. Nu ne-am dat seama că acest lucru ar putea fi o problemă decât atunci când am ajuns la fața locului, pe care l-aș putea descrie cu acuratețe drept Mijlocul Nicăieriului, iar șoferul autocarului ne-a spus vag amuzat că localitatea Glencoe propriu-zisă se află la vreo paișpe mile distanță.

Cum autocarul de întoarcere trebuia să ne ia din același loc peste câteva ore, n-am avut încotro decât să rămânem în Stațiunea de Ski, care era, previzibil, complet pustie, și alcătuită oricum doar dintr-o cabană și un telescaun. Din fericire, spre deosebire de deșertul în stil Kansas pe care l-am asocia în mod normal cu Mijlocul Nicăieriului, acest Nicăieri era din cale-afară de frumos, așa că n-am pierdut mare lucru, deși la momentul respectiv nu pot să spun că am avut calmul necesar de a ajunge la această concluzie. Totuși, dacă mă uit la poza asta:

sunt nevoită să recunosc că numai o mofturoasă ca mine ar fi putut să se supere că a trebuit să se plimbe câteva ore pe-acolo.

Deși urmele civilizației nu erau cu desăvârșire absente:

Poate Stațiunea de Ski e simultan și un Club de Baschet și ăsta e maximum de facilități pe care îl pot oferi.

-va urma-