Am văzut Scoția, și ea m-a văzut pe mine (I)

Axiomele pe care se bazează poveștile ce urmează sunt două la număr:

1.Dacă ai rămas cu foarte puțini bani în buzunar, e bine să-i cheltuiești și p-ăia, ca măcar să știi o treabă.

2.Odată ce-ai început o treabă, e bine să o continui.

Conform axiomei 2 mai ales, Nadia s-a gândit că dacă tot s-a plimbat prin Anglia, Țara Galilor și Irlanda, ar fi păcat să nu ajungă și prin partea scoțiană a insulelor ăstora, mai ales că se verifică și axioma 1.

Așadar, pornit-am spre Scoția într-un autobuz de noapte, care funcționează și ca instrument de tortură pentru subsemnata, insomniacă de tradiție. Somn îi este, dar nu poate să doarmă în asemenea condiții de ne-orizontalitate, ne-confort și ne-liniște, așa că privește în jur cu invidie la cetățenii dăruiți de soartă cu talentul de a adormi în orice condiții, oftează din greu, închide ochii, dar dacă stă așa o doare gâtul, așa că se mișcă un pic și acum o doare în coaste, se așază altfel dar acum o doare piciorul, și tot așa, înjurând în gând autobuzul mă-sii, gândindu-se că poate ar fi trebuit să rămână acasă, spre dimineață deschide ochii și vede morile de vânt scoțiene pe un deal scoțian ieșind dintr-o ceață scoțiană, și e al naibii de frumos, și-și dă seama că proastă să fi fost să fi rămas acasă.

Iar primul loc scoțian în care a pus piciorul fu urbea în care s-a născut și a crescut cel mai bogat magnat al lumii, singurul care se scaldă la propriu în bani, Scrooge McRățoi, unchiul lui Donald Rățoiul: Glasgow.

Glasgow-ul Unchiului Scrooge, văzut de Donald via vis/călătorie în timp în The Life and Times of Scrooge McDuck, una din marile capodopere culturale ale erei noastre.

Glasgow

Să luăm în considerare aceste două dialoguri:

1.Nadia: Săptămâna viitoare mă duc la Glasgow.

Amic englez (de origine scoțiană), alarmat: Ce?

Nadia: Păi, vreau să văd Scoția…

Englezul: CE MAMA DRACULUI SĂ FACI ÎN CAPITALA ÎNJUNGHIERILOR?

Nadia: E, hai, nu cred că e chiar așa de rău.

Englezul, înnourat ca un cățel plouat: Nadia. Glasgow e un loc dur. Foarte dur. Mie, în general, mi-e frică să umblu pe-acolo. Te rog io frumos, nu te duce. Sau, dacă te duci, să nu care cumva să ieși din casă neînsoțită…

2. Un student , vârând o cameră de filmat în nasul a doi trecători pe o stradă din Glasgow: Vă rog, ne puteți spune câteva cuvinte despre Glasgow la cameră?

Trecător unu: Glasgow e minunat!

Trecător doi: E foarte frumos!

Trecător unu: Cel mai frumos oraș! Dacă scapi fără să fii înjunghiat, jefuit, violat, bătut…Glasgow e minunat!

Pe scurt, e corect să spunem că orașul are, ăă, o reputație ușor dubioasă. La o gugăleală superficială a subiectului, aflăm că zonele cele mai periculoase ale orașului sunt estul și nordul, deși sudul și vestul au și ele părțile lor proaste, și, la o adică, nici centrul nu e chiar așa de grozav. Se recomandă, de asemenea, să nu intri în vorbă cu bețivi bătrâni, bețivi tineri, bețivi de vârstă mijlocie, oameni în treninguri albe, oameni în treninguri de alte culori, oameni cu sticle în mână, oameni cu cuțite în mână (dar asta deja e evident) și așa mai departe. Oameni cu puști în mână e, din fericire, puțin probabil să întâlnești, ți se spune: măcar armele de foc nu-s la liber în Marea Britanie.

Eu, personal, având cartierul general în Glasgow pe timpul aventurii scoțiene, nu pot spune că am observat vreo întâmplare supărătoare, deși, n-am stat, ce-i drept, decât cinci zile. Un obstacol în calea unei întreprinderi turistice de succes tot s-a găsit, dar de altă natură.

Obstacolul cu pricina e de ordin lingvistic, pentru că în Glasgow se vorbește, în practică dacă nu și în teorie, o altă limbă față de restul Marii Britanii: engleza cu accent glaswegian, descrisă de același amic de origine scoțiană drept „om în permanență beat care are gâtlejul blocat cu flegmă și, posibil, o gură-două de ciment”. Acest mic detaliu a făcut șederea în Glasgow vag asemănătoare cu o vizită în China, diferența salvatoare fiind că măcar aici inscripțiile scrise puteau fi citite cu succes. Am stat oarecum cu teamă că oi mai supăra vreun glaswegian iute la mânie cu tendința mea de a-i face să repete de enșpe ori același lucru cu același rezultat . Din fericire, ei sunt, probabil, obișnuiți cu fenomenul, după cum rezultă și din acest dialog:

Casier la supermarket: Ssfhgdhgrh sfhghfgerthg dfhjuyjyte rtyt?

Nadia: Mă scuzați, puteți repeta?

Casierul: Ssfhgdhgrh sfhghfgerthg dfhjuyjyte rtyt?

Nadia: Mă scuzați, nu înțeleg…

Casierul: Ssfhgdhgrh sfhghfgerthg dfhjuyjyte rtyt?

Nadia clatină din cap cu tristețe și pe față i se citește, probabil, mărturisirea “Sunt o turistă tâmpă și nimic mai mult”.

Casierul, râzând: Aaa, fgfhgh mghghgjhfg dcgtyty accent scoțian shgherhh, ei? Lasă, dfhgfhg dheygvdx egfh!

Și ne-am dus fiecare la treaba lui.

De fapt, oamenii locului mi-au făcut o impresie bună- de pildă, un nene pe bicicletă s-a oprit din proprie inițiativă ca să ne spună încotro s-o apucăm când a zărit fenomenul “turist privind cu tristețe în zare,cugetând la nemurirea sufletului și la căile încurcate ale găsirii unui restaurant” (apropos, cam toate restaurantele din Glasgow sunt italienești, în caz că vă întrebați). Orașul în sine e la fel de prietenos cu turiștii- în centru se găsește o hartă bine alcătuită și detaliată la fiecare colț de stradă. Doar că deși se auzeau peste tot pe stradă glasuri de străini, de pildă spanioli și americani – mai ales americani, mulți americani, o invazie de americani- mi-ar fi greu să spun ce anume face din Glasgow o atracție turistică.

the city of talmeș-balmeș

Glasgow-ul nu-i nici urât, nici frumos, ci mai degrabă straniu. Are și turnulețe medievale înnegrite de vreme, și cărămidă roșie (victoriană?), și ziduri de culoarea nisipului cu ferestre mari și supersimetrice (georgiene?), și ciment gri cu alură comunistă în câte douăzeci de etaje deodată, și panouri de sticlă și oțel, uneori înghesuite toate într-un spațiu cât să încapă într-o singură fotografie, de n-ai loc să faci poză la ceva drăguț, că imediat se vâră în cadru și alte stiluri arhitecturale pe care nu le-ai invitat, deși nu mă pricep la stiluri arhitecturale și, personal, pe al Glasgow-ului l-aș descrie drept talmeș-balmeș. Poate că în asta constă farmecul, mă gândesc. Glasgow-ul nu e un oraș turistic minunat de frumos și conservat ca o insectă în chihlimbar spre admirația generațiilor contemporane și următoare, ci mai degrabă ca o șopârlă care își mai pierde câte un picior, iar când îi crește la loc e de altă culoare decât ar fi trebuit.

Pe urmă, precum un alt oraș unde localnicii sunt imposibil de înțeles și unde fusei anul trecut, Liverpool, și Glasgow are un aer de Gotham City, sau mai degrabă de Rațburg după ce Scrooge McRățoi a dat faliment: un oraș care se baza pe banii unui singur magnat, cu care criza n-a fost blândă, și acum supraviețuiește cum poate. Esența Glasgow-ului, după părerea subsemnatei, e această statuie a unui ceas cu picioare, aflată în fața stației centrale de autocare. Ceasul aleargă, dar nu mai merge de mult, și peste el s-au așternut praful și rugina.

În același spirit decadent, a mai prima catedrală locală e, momentan, un morman de schelărie pe dinafară. În catedrală se odihnesc oasele sfântului Mungo, ocrotitorul și fondatorul orașului, deși mie mi-ar fi rușine să mă ocrotească cineva pe nume Mungo. Dar poate că și-a dat și el seama de asta și de-aia n-a botezat orașul Mungoburg. Presupun că și reputația renumitelor bande de cuțitari recalcitranți glaswegieni ar fi fost știrbită serios dacă, în loc de titulatura actuală, ar fi trebuit să se recomande drept cuțitarii din Mungo Town.

În zilele când am nimerit eu pe-acolo, Glasgow-ul era totuși cuprins de un eveniment cultural vibrant, și anume Festivalul Internațional de Cântat la Cimpoiul Scoțian “Cimpoim în Direct”. (Internațional, da. Există și-n alte țări în afară de Scoția oameni care cântă la cimpoi scoțian, pare-se.) Organizatorii, Centrul Național de Cimpoit, au oferit, pe lângă concertele plătite, și spectacole gratuite, majoritatea susținute de studenți ai Centrului de Cimpoit, care la sfârșitul a patru ani vor avea o diplomă de licență într-ale cimpoiului. (Mă scuzați, îmi place o groază cuvântul cimpoi). Din păcate nu sunt un connaisseur într-ale cimpoitului, absolut orice cântare la acest instrument sună în urechile mele ca un mănunchi de pisici în călduri vârâte într-un sac pe care s-a așezat un grăsan- adică nu-mi dau seama câtuși de puțin dacă cimpoierul cimpoiește bine sau prost. Asta nu m-a împiedicat să mă duc și eu la unul din concertele gratuite și să ascult cu interes, în ciuda faptului că atunci când am ieșit de-acolo n-am mai auzit mare lucru o vreme (un spectator din fața mea și-a ținut degetele vârâte în urechi pe tot parcursul cimpoitului. Câtă nesimțire! De ce-o mai fi venit? Cum s-or fi simțit bieții studenți la cimpoi, care au investit atâta muncă în arta cimpoitului?). Singura dezamăgire a fost că ansamblul de studenți cimpoieri s-a produs în ținută casual, blugi și tricou, nicidecum în atât de simpaticele fustițe pentru băieți, care în Scoția pot fi cumpărate (la prețuri exorbitante) la fiecare colț de stradă.

A, încă ceva: Glasgow-ul a îmbrățișat cu mare afecțiune animația hollywoodiană Brave, despre o prințesă scoțiană cu părul roșu, încă dinainte ca filmul să fie lansat în Marea Britanie, probabil pentru că nu prea se fac filme cu asemenea vizibilitate mondială despre scoțieni . Cărți și figurine de jucărie cu prințesa Merida și clanul ei împânzesc toate magazinele orașului, ba în prima mea zi acolo am zărit-o pe însăși Merida, călare pe armăsarul ei Angus (în orice poveste despre scoțieni e musai să apară numele Angus. Sau Fergus. Sau amândouă.) în moțul orașului, de-am crezut inițial că-s halucinații stârnite de noaptea nedormită în autocar.

Ce-aș mai râde să fie un film prost care face Scoția de râs.

-va urma.-

3 gânduri despre “Am văzut Scoția, și ea m-a văzut pe mine (I)

  1. ar trebui sa faci un blog de travel, scrii foarte misto si amuzant. probabil nu i-ar atrage pe pasionatii de all-inclusive in turcia, dar niste oameni inteligenti si cu un minim de simt al umorul ar fi fani.
    apropos de sfantul Mungo. cand am citit m-am oprit un pic iar o gramada de secretare mici care-mi stau pe creieri au luat la puricat rafturi si sertare „unde-i mungo asta, ca era clasificat pe undeva?” pana la urma s-a auzit un tipat victorios „harry potter, e numele spitalului din harry potter”. secretarele mele isi fac mai bine treaba ca alea reale.🙂

    1. Mulțumesc! Dar la cât de bine îmi iese mie să plănuiesc activități și să mă țin de planurile respective, probabil că fix în momentul în care m-aș decide să fac un blog de travel aș înceta să mai călătoresc😀

  2. JK Rowling are o afinitate pentru Scotia, tara in care s-a si mutat de cand s-a imbogatit.

Comentariile sunt închise.