Olimpiada și românii

De când m-am mutat în Englezia, am fost contemporană cu un număr de evenimente importante, de care m-a durut în pix și despre care am aflat de pe Feisbuc, culmea, de la concetățeni români rămași în țară. De pildă, nunta regală, când prințișorul ăla urât a luat de nevastă o fătucă frumușică de origine ne-nobilă (ca să mai spele din cosangvinizarea care le-a umplut familia de urâți, probabil). Mi s-a zis că ceremonia a fost difuzată la teve și în România și că mulți cunoscuți de-ai mei au urmărit-o cu sufletul la gură. Câțiva colegi de la masterat, în special americani, s-au înghesuit la fața locului ca să facă poze mărețului eveniment; eu mi-am văzut de ale mele și nici nu mi-am dat seama când e tărășenia până nu trecuse deja. Revoltele anarhice de anul trecut au fost mai greu de ratat, căci până și zonele unde nu s-a întâmplat nimic, ca a mea, au fost împânzite de poliție, dar tot de pe Feisbuc și din ziare românești mi-am luat informațiile în principal. Halal jurnalistă, ar plânge floarea fejeseceului de m-ar vedea.

Anul ăsta însă e olimpiadă la Londra. Nadia se află la Londra. Pe Nadia o cheamă Nadia, adică întocmai ca pe o sportivă de aur a țărișoarei ei, și niciodată, probabil, nu se va mai afla atât de aproape de o olimpiadă, care olimpiadă nu se află doar în același oraș, ba trece și prin același cartier cu subsemnata în câteva ocazii. „Acum e acum”, și-a zis Nadia neîmpăcată în barbă. „Trebuie să fac și eu, ca jurnalista lu pește, o poză live la Olimpiadă”.

Ziua 1: Torța trece prin Kingston upon Thames

Nadia se trezește la o oră științifico-fantastică pentru o Nadie șomeră, 8 dimineața, ca să observe alături de alți gură-cască trecerea torței olimpice pe o stradă vecină cu locuința ei. Foarte mulți dintre gură-cască sunt însoțiți de copilași și steaguri britanice. Copilașii sar în sus de bucurie, la propriu, din motive numai de ei știute.

Procedura e așa: la fața locului e deja pregătită torța cartierului, cu care gură-cască își pot face poze în stare de neaprindere până vine aia aprinsă, o aprinde și p-asta și cineva poartă flacăra mai departe. Torța e galben-aurie și destul de kitschoasă, dacă mă întrebați pe mine. Dar până la torță, trebuie mai întâi să suportăm trecerea gălăgioaselor camioane ale sponsorilor (Coca-cola, Lloyds Bank și alți demoni), din care răsună muzică la maximum, precum și vocea câte unui MC care se adresează atât publicului, cât și gagicilor care se zbânțuie în camion alături de el: “Bine v-am găsit Olimpiadă! Să ne bucurăm și să dansăm!”

Tot până la torță moare și aparatul de fotografiat din dotarea Nadiei, care, ca o jurnalistă prevăzătoare, nu s-a gândit să-l pună la încărcat de cu seară. Singura dovadă istorică a acestei relatări, înainte de decesul camerei, e o poză cu o mașină a poliției.

Ziua 2: Torța trece pe Tamisa pe sub Kingston Bridge

Nadia eșuează în încercarea de a se trezi din nou la o oră științifico-fantastică pentru acest al doilea eveniment local, așadar și în încercarea de a face o poză.

Da’ bănuiesc că o fi fost drăguț.

Ziua 3: Cursa de ciclism (masculin) trece pe Kingston Bridge

Bicicliștii sunt programați să treacă pe pod în jurul orei trei. Nadia ajunge în zonă abia la trei fără cinci, ca o jurnalistă prevăzătoare, dar, judecând după mulțimea care așteaptă pe pod de-o parte și de alta, holbându-se în zare, răsuflă ușurată: n-au trecut încă.

O voce solitară: Ăăăă! Ăăăăă! Hăăăă!

Toată lumea se întoarce să se uite la el: e un nene între două vârste, foarte transpirat, cu o doză de Strongbow (cel mai ieftin cidru) în mână și cu accent irlandez.

Irlandezul: Nu, n-au venit încă, strigam și eu așa de antrenament. (râde)

O femeie blondă (se adresează unui băiat cu tricou mulat și păr gelat care a prins un loc cu vizibilitate bună chiar lângă gărdulețele care separă gură-cască de carosabilul pe care vor veni bicicliștii): Mă scuzați?

Băiatul: Ha?

O femeie blondă: Nu vă supărați, ați putea să-i faceți un pic de loc lângă gard și băiețelului meu? E prea greu să-l mai țin în brațe, dar nu vede nimic de aici.

Băiețelul, un pici blond și pistruiat, clipește către băiatul gelat plin de speranță. Băiatul gelat îi aruncă o privire cruntă.

Blonda: …ar vrea și el să vadă ceva, dacă nu vă supărați…nu ocupă mult loc…

Băiatul gelat se întoarce către fata de lângă el.

Băiatul gelat (în românește): Ce vrea?

Fata(în românește): Să-l lași și p-ăla micu al ei să aibă puțin loc la gard, să vadă.

Băiatul gelat: ETE NA!

O tanti în vârstă intervine, tot în românește: Hai mă Cristi, lasă-l și pe ăla micu să vadă.

Irlandezul: Ăăăăă! Hăăăă! (lumea se uită la el) Nu, tot nu vin, v-am păcălit. (râde)

Băiatul gelat, pe care acum știm că îl cheamă Cristi, în românește: Da ce sunt eu aici? D-aia stau eu aici de două ore, să mă dau acu la o parte și să nu văd nimic? Ia să vină și ei mai din timp altădată!

Blonda cu copilul nu înțelege nimic din această dispută, dar își dă seama că nu-i a bună și o lasă moartă. Tanti în vârstă oftează adânc.

Tanti: Mă Cristi, nu era mai bine dacă ne duceam și noi să stăm la Gion Luis?

Magazinul John Lewis de vizavi e ticsit de lume, inclusiv pe acoperiș.

Tanti: Uite, mă, Cristi, ce bine văd ăia de la Gion Luis.

Cristi: Da lasă-mă domle în pace cu Gion Luis, nu vezi că noi suntem mai aproape? Ce mă tot freci la cap.

Irlandezul: Vin bă! (râde) Ba nu vin! (lumea din jur îl ignoră)

Prietena lui Cristi: Uite, Cristi, elicoptere!

Elicoptere într-adevăr. Nadia, care nu agreează corpurile zburătoare, le privește cu circumspecție.

Tanti: Ce fac ăștia, Cristi?

Cristi, mândru: Siurvolează aria.

Tanti, și ea mândră: Măi cum le știi tu pe toate.

Irlandezul: Acum chiar vin, bă! Ăăă! Hăăă!

Vin într-adevăr. Întâi o motocicletă a poliției. Apoi o mașină a poliției. Apoi iar o motocicletă. Și tot așa, vreo douăzeci de motociclete și mașini cu sirenă. Nadia vrea să-și pregătească aparatul de fotografiat…și-și dă seama că l-a uitat acasă.

Bicicliștii colorați apar, în două plutoane, și tot la fel de repede și dispar. Îi zărirăm doar o secundă și-atât. Asta e tot? se gândesc toți din jur, probabil, și li se citește dezamăgirea pe față, mai ales dacă au așteptat 2 ore. Nadia se bucură că ea a așteptat doar zece minute. Jurnalistă prevăzătoare.

Irlandezul: Gata bă!

Epilog: Mâine trece, din nou, pe podul din zonă, cursa de ciclism, de data asta aia feminină. De data asta chiar fac o poză! Cu siguranță! Negreșit! Neîndoielnic! Sută la sută!

4 gânduri despre “Olimpiada și românii

  1. Să știi că eu chiar aștept să pui o poză :)). Când am fost anul trecut la Londra, țin minte că am prins maratonul. Mi s-a părut destul de impresionantă întreaga desfășurare de forțe așa că sunt cu atât mai curios să văd cum e la JO de se plâng toți că rămân fără intimitate.

    1. No, până la urmă am reușit o poză foarte mișcată cu biciclistele, dar nu cred că merită efortul de a o arăta lumii 😀

Comentariile sunt închise.