Noi călătorii prin Englezia (episodul 2)

Bristol Cunoscut pentru: inginerul Isambard Kingdom Brunel (da, chiar așa îl chema. Puțin l-au mai iubitără părinții) și isprăvile lui aflate la fața locului, adică podul Clifton și vaporul S.S. Marea Britanie, de mare talent științific la momentul fabricației; studiourile Aardman; Banksy și alte vandalisme artistice urbane.

De la mașina timpului din Bath, întoarcerea în contemporaneitate a fost scurtă: doar juma’ de oră cât a durat drumul până în Bristol, cel mai contemporan, artisticos și hipstericesc oraș din câte am văzut. (Și, după cum se vede din poza de mai sus, înzestrat cu căsuțe înghesuite și vopsite în culori foarte colorate. Ca și cum aș fi căzut într-un desen de când eram mică.)

Ceea ce nu înseamnă că nu există și în Bristol lucruri vechi și de demult. Avem și aici, cum să n-avem, o catedrală veche și alte construcții cu iz centenar, avem un pod vechi și frumos, popular printre sinucigași pentru înălțimea lui maiestuoasă și eficientă, avem biserica unde s-a însurat poetul romantic Samuel Coleridge (și, zic gurile rele, unde s-a și certat monstrous cu nevastă-sa în aceeași zi, chiar la ușa bisericii), avem tot ce ne-ar putea pofti inima de la un oraș englezesc.Am intrat, într-un moment de nebunie temporară, în biserica nefericirii lui Coleridge -pe numele ei Sf. Maria-, pentru că arăta tare frumos pe dinafară, dar am regretat imediat, pentru că am fost luați în primire de o mamaie-ghid foarte entuziastă și de un fond sonor sinistru oferit de o orgă dezacordată- după părerea mea (dar, în umila mea opinie, orga e oricum un instrument oribil care sună întotdeauna dezacordat), și manevrată de un organist sadic.

Biserica în sine nu conținea nimic prea interesant, ici-colo câte un mormânt centenar ornat cu statuia decedatului, înfățișat, în mod inexplicabil și invariabil, cu un câine mic folosit pe post de pernă de sprijinit picioarele. Trebuie totuși să amintesc un obiect de angajament creaționist expus în lăcașul cu pricina, sub forma unui jgheab circular în centrul căruia se balansa o țeavă peste care curge apă. O inscripție lângă dubioasa instalație îi explica rostul: pare-se, ziceau ei, că nici un principiu științific nu poate prezice exact in ce fel o să se balanseze țeava sub influența apei, balansul respectiv fiind oarecum haotic. În concluzie, știința nu poate explica totul. În concluzie, Dumnezeu există! Mă rog, ultima propoziție e de la mine, dar nu trebuie să fii Sherlock Holmes ca să deduci că într-acolo băteau. Sunt convinsă că jgheabul haotic face impresie bună în rândul enoriașilor  care au nevoie de ciment suplimentar la fundația credinței lor în această epocă atee și fără suflet, deși poate ar trebui să le spună cineva că lucrurile pe care știința a reușit deja să le explice fuseseră și ele puse, la un moment dat, pe seama prietenilor noștri imaginari din cer (vezi: izvorul cald cu bulbuci din Bath), așa că, logic vorbind, cele pe care nu le poate explica încă au, probabil, de asemenea explicații mai puțin bombastice decât intervenția divină . Nu știu cine va oferi această perorație necesară, totuși, eu personal fiind ocupată să fug cât mai repede din calea orgii distrugătoare de timpane.

Podul suspendat din Clifton- mândria Bristolului și proiectat de sus-numitul Brunel, despre care nu știm dacă era strigat de mămica lui Isambard sau Kingdom- se sprijină cu picioarele pe două stânci înăltuțe și foarte verzi. Am urcat până la el pe o potecă abruptă și șerpuită printr-un soi de pădure, după ce în prealabil m-am rătăcit pe autostradă undeva în zona unor pontoane de lemn semidezafectate și a unor tunele de cale ferată abandonate. Din punctul ăsta de vedere, și mai ales pentru cineva înzestrat cu simțul meu de orientare inexistent, plimbarea până-n Clifton poate funcționa și ca o excursie plină de aventură în posibilele decoruri ale unui film de tip Texas Chainsaw Massacre. Nu că ar fi vreo asemănare între Texas și Clifton, doar că la un moment dat, după ce o luasem binișor în direcția greșită și nu se mai vedea nici o traversare peste autostradă, începusem să mă aștept mai degrabă la un criminal cu ferăstrău electric decât la reîntâlnirea cu civilizația. Când am ajuns în vârf însă, filmul semăna mai mult a Heidi, fetiţa munţilor: un tăpşan verde, reconfortant de ne-populat cu turişti, ornat cu un turnuleţ de piatră („Observatorul din Clifton”) unde un moşulică vinde bilete. Aş vrea să vă arăt o poză cu podul şi oraşul aşa cum se văd ele de pe tăpşanul cu Observatorul, dar din păcate am o singură poză care cuprinde ambele picioare ale podului şi peisajul panoramic, şi din păcate tocmai într-aia s-a nimerit să găsească şi o baltă mare de noroi în prim-plan. Asta e, n-am avut fotograf profesionist cu mine, aşa că trebuie să mă credeţi pe cuvânt că e frumos, verde şi linişte. (Tot în zona Clifton a Bristolului se găseşte un bar intitulat în mod deloc stupid Robinetul Încoronării, care îşi fabrică propriul cidru superalcoolizat, motiv pentru care mi-a fost recomandat drept obiectivul turistic nr. 1 de către amicii mei englezoi. Englezii ăştia. Numai la băutură se gândesc.)

Dar nu biserica dotată cu jgheabul magic al creaționismului și nici stâncile înverzite din Clifton nu reprezintă spiritul Bristolului de azi. El se află în poza de mai jos:

Adicătelea, niște hipsteri cântând la chitară într-o barcă ornată cu stegulețe colorate. Dacă Bristolul ar fi o persoană, ar fi o studentă la arte cu șuvițe multicolore și mărgele în păr, susținătoare a salvării planetei și multiculturalismului, care colecționează discuri de vinil chiar dacă n-are pickup, face poze cu un aparat Lomo (nu cu filtrul Instagram pentru I-phone. Ăia nu sunt hipsteri adevărați, doar imitatori corporatiști) și-și confecționează singură hainele din pânză de sac veche. Bineînțeles, persoane în carne și oase care corespund acestei descrieri populează Bristolul în număr mare, de ai impresia uneori că ai nimerit în mijlocul unei rase de extratereștri al căror experiment de colonizare inițial a fost terasa La Motoare din București. Ca în cazul tuturor tinerilor nonconformiști, cu toții arată la fel, ca și cum ar respecta un cod vestimentar dictat de o societate secretă (de pildă căciulile tricotate lunguiețe și purtate atârnând pe ceafă de toată floarea tineretului masculin bristolian, atât de omniprezente încât tovarășul de călătorie al Nadiei a declarat cu emfază: „Dacă găsesc și eu o căciulă de ștrumf așa, alt suvenir din Bristol nu-mi trebuie!”) Arta contemporană e peste tot, în galerii de artă contemporană, pe ziduri sub formă de graffiti, ba chiar pe apa râului Avon sub formă de anemone de mare multicolore făcute din gunoaie – vajnic îndemn la reciclare- care plutesc printre lebede plictisite. Într-un oraș ca Bristolul, e normal ca plăcuțele din parcuri să spună „Vă rugăm, nu vă dați cu skateboardul pe iarbă” în loc de „Nu rupeți florile”. Orașul în sine arată ca un colaj de artă contemporană: ici colo un turn din secolul 19, colo o macara dezafectată, încoace o hală metalică transformată în muzeu și restaurant, sau un turn de sticlă, mă rog, în general, un amestec rezultat dintr-un exercițiu de lipit laolaltă fotografii din timpuri și spații diferite.

Totuși, dacă Bristolul ar fi o persoană, tind să cred că ar fi o hipsteriță ale cărei afectări artisticoase sunt justificate de ceva talent, așa cum orașul pare a fi un loc în mod sincer și veritabil adecvat pentru creativitate. Vandalismele urbane ale lui Banksy și ale celorlalți grafferi bristolieni care și-au lăsat operele pe zidurile orașului sunt semnificativ mai istețe decât Răzvan plus Raluca egal love. Până și arta lor modernă de la muzeul local de artă modernă, intitulat pompos Arnolfini, mi s-a părut mai puțin antipatică decât îmi pare de obicei arta modernă. Şi să nu uităm că în Bristol are cartierul general unul din locurile mele de muncă imaginare, studioul de animație Aardman, de unde au ieșit Wallace și Gromit, Shaun the Sheep, precum și alte personaje din plastilină pline de umor englezesc, atât de englezești încât au apărut și pe timbre la un moment dat. M-aş fi mulţumit şi cu o simplă vizită în clădire, care sunt convinsă că e plină de adorabile decoruri miniaturale, dar cum n-a apărut nimeni nici cu o ofertă de angajare, nici să mă invite la un tur, în lipsă de altceva, mi-am făcut poză cu firma de la intrare, mi-am cumpărat niște suveniruri branduite  și am oftat duios.

Dacă nu se poate și nu se poate să lucrez la Aardman sau altă firmă făcătoare de desene animate, vacanța asta mi-a inspirat și alte variante pentru viitorul meu de aur. Vreau să am o barcă locuibilă, cu motor, și să colind lumea cu ea. Nu mi-e frică de bărci cum mi-e frică de avioane, cu toate că știu să înot la fel de bine cum știu să zbor (poate din cauză că există, totuși, în jurul meu, oameni care știu să înoate și ar putea să mă salveze la o adică, dar nici unul înzestrat cu talentul de a sfida gravitația). O să mănânc pește pescuit de…ăăă…pescarul personal pe care îl voi angaja (unul care știe să gătească, astfel încât să funcționeze și ca nevastă), apă navigabilă se găsește pretutindeni, ce mai, n-o să mă plictisesc niciodată. Nici n-o să mai fie nevoie să muncesc vreodată. Acum mai rămâne doar să strâng bani pentru o barcă, dar pentru asta trebuie mai întâi să muncesc.

…Fir-ar să fie.

Un gând despre “Noi călătorii prin Englezia (episodul 2)

  1. Si eu imi doresc o barca in care sa locuiesc. Dar nu pe mare, pentru ca se poate intampla asta:

    Prefer modelul olandez, undeva pe Maade sau Jade. Sau chiar pe Weser.
    Sunt satul de mare, mai ales dupa ce am fost aici:

Comentariile sunt închise.