Noi călătorii prin Englezia (episodul 1)

Născută și crescută în București, subsemnata n-a fost niciodată extraordinar de interesată să călătorească prin patria-mumă. Nu că ar fi crezut că nu e nimic de văzut prin sus-numita patrie. Doar că, na, eram deja acolo. Tot ce era de văzut era la botul calului, așteptându-mă. Puteam să mă duc oricând, nu? Așa am ajuns, de pildă, să fiu nevoită să recunosc în fața străinezilor entuziasmați de povești draculiene că n-am fost niciodată la castelul Bran. De asemenea, nu mi-au ajuns pașii prin Sighișoara sau Sibiu, n-am fost în Deltă, n-am fost la vulcanii noroioși, n-am fost la mănăstirile din Moldova, mă rog- orice lucru interesant românesc vă trece prin cap, probabil că nu l-am văzut.

În Englezia e cu totul altă mâncare de pește, că deh, peste gard iarba e întotdeauna mai verde, așa că încerc să mă plimb încolo și-ncoace cât mai mult posibil. (Și cum britanicii au o abordare asemănătoare cu a Nadiei vizavi de România în ce privește țara natală, sunt deja mai plimbată prin împrejurimi decât nativii cu care am stat de vorbă.)

Zilele astea m-am plimbat în Bath și Bristol, două orașe aflate la mică distanță unul de celălalt, dar cât se poate de diferite în cuget și-n simțiri.

Bath

Cunoscut pentru: case vechi, băi termale și mai vechi. Jane Austen a locuit aici o perioadă. Nu i-a plăcut deloc (dar asta pentru că familia ei era săracă, și orice loc în care ești sărac e urât.) Mie nu mi-a plăcut niciodată Jane Austen, așa că nu mă interesează în mod deosebit părerea ei.

Bath e un oraș suficient de mic încât să fie străbătut la picior de la un cap la altul, și suficient de fotogenic încât, pozat din orice unghi, să aibă potențial de carte poștală. Toate clădirile sunt simetrice și frumos proporționate- dar nu în felul rece și geometric în care e simetrică o clădire de birouri din sticlă, ci într-un fel care spune „Sunt o casă veche și drăguță și nu vreau să supăr pe nimeni”. Toate clădirile sunt de un bej blând care spune, de asemenea, „Sunt o casă veche și drăguță și nu vreau să supăr pe nimeni”. Dacă orașul Bath ar fi o persoană, ar fi o bătrânică drăguță care face tot posibilul să nu supere pe nimeni. Recesiunea pare să fi lovit destul de zdravăn în finanțele locale judecând după multele magazine defuncte, în special unul de case de păpuși și alte miniaturi care mi-a frânt inima, pentru că tare mi-aș fi dorit să-l văd. Magazinele supraviețuitoare – „Covoarele din Bath. Angajăm persoană cu experiență în vânzări și/sau covoare”- par să fi fost neatinse de progresul tehnologic, și pe alocuri totul e atât de liniștit încât are un aer de oraș-fantomă. Sunt convinsă că m-am și întâlnit cu o fantomă, în persoana unei tanti în vârstă care a cerut ajutor să treacă strada, apoi a început să-și smulgă părul din cap de supărare că băieții ei au fost trimiși la război și mor acolo degeaba. Cum Anglia n-a mai avut serviciu militar obligatoriu din anii 60 (conform Uichipedia), mi se pare destul de probabil ca persoana în cauză să fi fost un spirit din alte vremuri- dacă nu-mi iese nici cu jurnalismul, nici cu desenele, poate o carieră de medium e adevărata mea vocație.

Tot la capitolul Călătorii în timp, am văzut în vitrina unui magazin o carte cu irezistibilul titlu „Povestea unui goblin transparent fără coadă”, și am știut imediat că trebuie să vină cu mine. Cum să nu vrei să citești povestea unui goblin atât de oropsit- și transparent, și fără coadă? Cartea în cauză s-a dovedit a fi un volum ilustrat pentru copii, din timpul războiului mondial nr 2, cu tot cu disclaimerul „această tipăritură respectă normele de economie în vreme de război”, și dedicație pentru comandantul de escadron S.C. Winfield-Smith, precum și una scrisă de mână „pentru Mary care a împlinit zece ani, 1944”. Habar n-am cine o fi fost Winfield-Smith ăsta și care a fost soarta lui în război, și nici Mary nu știu cine e, dar, cumva, faptul că avem în comun, peste atâția ani, această carte obscură și, pare-se, niciodată retipărită mă umple de o bucurie dubioasă și greu de explicat.

Până și automobilele din Bath respiră un aer tineresc, în pas cu moda. La fel și șoferii lor.

Obiectivul turistic numărul unu al orașului Baie sunt, în mod șocant pentru absolut nimeni, băile de pe vremea romanilor, construite în jurul unui izvor cald cu bulbuci despre care romanii credeau că e o manifestare a bunăvoinței zeilor. (Desigur, între timp știința a explicat aceste fenomene, demonstrând de asemenea că zeii sunt unul singur și că-și manifestă bunăvoința în special cu ocazia meciurilor de fotbal.) Pe lângă băile propriu-zise, în prețul biletului te mai poți holba la varii obiecte din vremea romanilor descoperite în Bath și prin împrejurimi, cum ar fi piepteni și bețe de scobit în urechi. În principiu, când aud de civilizații vechi și de demult, oamenii care le populau îmi sună a fi un fel de creaturi fantastice care e posibil nici măcar să nu fi existat cu adevărat. Dar când ești pus în fața faptului cum că și ei se scobeau în urechi, nu mai ai încotro decât să le admiți existența. Iar când mai și citești bilețelele lor cu cereri către zei – „Dragă Minerva, fă ca ăla care mi-a furat mănușile și punga cu galbeni cât mă spălam să orbească și să-și piardă mințile”-, atunci chiar că e clar și trebuie să recunoști că și romanii erau oameni cu toate slăbiciunile aferente, la pachet cu gândul neliniștitor că așa cum au dispărut ei de pe fața pământului, o să dispari și matale. Am avut ocazia să și beau din izvorul termal sacru- evident, nu din piscina propriu-zisă, unde apa a înverzit din cauza celor 2 mii de ani în care au plouat-o și au făcut pipi pescărușii în ea, ci de la o cișmea special amenajată pentru așa ceva. Are un gust intens de sânge cu o vagă aromă de mucegai, personal o să rămân cu băutul de la izvoare profane pe viitor.

Pentru o piscină veche de 2000 ani, n-arată chiar așa de rău.

Alte puncte de interes în orașul cu băi sunt un aranjament în cerc de case vechi și drăguțe, cunoscut sub numele sugestiv de Cercul, și un aranjament în semilună de case vechi și drăguțe, cunoscut sub numele de Semiluna. Cercul în special îmi pare o invenție extrem de utilă pentru spionat vecinii, oferind o vedere panoramică spre ușile și ferestrele tuturor în același timp. Am mai vizitat și un muzeu de artă local, ocazie cu care mi-am descoperit un soi de afecțiune pentru muzeele de provincie. Evident, n-o să găsești niciodată p-acolo vreun da Vinci sau altul de care să fi auzit înainte și în jurul operelor căruia să se înghesuie turiști japonezi cu aparate de fotografiat. Dar tocmai în asta constă farmecul. Personajele principale din muzeele de artă provinciale nu-s artiștii, sunt oamenii din picturi care au trăit foarte de demult, pe vremea când nu existau fotografii, de pildă un vânzător de jucării mecanice bețiv și homeless care a reușit totuși să trăiască 101 ani, după cum explica inscripția de lângă portretul unui nene cu o moacă foarte expresivă și adânc brăzdată. Într-un muzeu provincial e timp berechet să citești fiecare asemenea poveste în parte, fără să te înghiontească nimeni la o parte, dornic să vadă și el capodopera.

Am plecat din Bath cu un singur regret: că n-am apucat să mâncăm la restaurantul Yak Yeti Yak (nu puteau să zică, pur și simplu, un Yeti și 2 iaci?), pentru că, după bunul obicei al restaurantelor provinciale, era închis fix când mi se face mie foarte foame de obicei, adică între orele două și șase după-amiaza. Dar măcar am apucat să gust din chiflele lui Sally Lunn (ale ei doar în spirit și brand, Sally cea originală fiind decedată de vreo trei sute de ani), care se vând în cea mai veche casă din Bath: sunt uriașe și extraordinar de pufoase, ca niște pernuțe făcute din pâine dulce.

-va urma-

4 gânduri despre “Noi călătorii prin Englezia (episodul 1)

  1. as fi facut la fel: as fi cumparat cartea aia, chiar daca ar fi fost ultimii mei bani.
    imi place reportajul tau.
    desi am vizitat destul de multe locuri din romania (cam toate cele insiruite de tine, cu exceptia deltei, plus alte locuri mult mai frumoase), nu stiu de ce, dar nu am vizitat bucurestiul desi il locuiesc de mai bine de 10 ani. sper ca apetitul meu, revitalizat de reportajul tau sa tina macar pana in week-end.
    mi-ai deschis apetitul pentru muzee de provincie.

    1. 🙂 Senc iu, dar nu știu dacă o fi reportaj, nici nu mai știu ce e ăla reportaj de când n-am mai avut treabă cu suflarea jurnalistică, ehei.

  2. Au si germanii ceva asemanator cu goblin, se numeste Kobold. Eu prefer Heinzelmännchen, sunt mai seriosi si te ajuta la munca. Kobold sunt neseriosi, se tin numai de glume.

Comentariile sunt închise.