Moon Prism Power, Make Up

Când eram mică, eram mega-fan Sailor Moon, acel serial de desene animate în care niște fetițe se schimbă în mod magic în supereroine în costume care arată a ceva între marinel și școlăriță porno, ca să lupte împotriva unor monștri ce vor să distrugă planeta. Eram atât de mare fan Sailor Moon încât, îmi amintesc, i-am zis o dată maică-mii, după ce insistase să o însoțesc la piață: „Nu-mi vine să cred că am pierdut Sailor Moon din cauza ta!” La noi, se dădea pe TVR 1 și era dublat foarte prost (se auzeau și vocile originale) de o singură persoană care trebuia să fie în același timp toate personajele, ceea ce nu era o problemă pentru mine, că în felul ăsta mai învățam și câte un cuvânt japonez. Aveam și un album cu autocolante cu Sailor Moon, cărți de joc cu Sailor Moon și îmi doream foarte mult o păpușă Sailor Moon. Pe scurt, un fan adevărat.

De curând, mă uitam cu un amic la serialul lui preferat din copilărie, Dragon Ball Z, pe care eu nu îl vizionasem niciodată la vremea lui. Mie, una, mi s-a părut o combinație între absurd și îngrozitor de stupid. (La un moment dat, un personaj conchide că ăia răi care vin să atace Pământul sunt un fel de vârcolaci care se alimentează cu putere de la Lună, așa că soluția lui e…să distrugă Luna. Serios. Trage cu un fel de laser în Lună și Luna dispare forevăr, ca și cum n-ar fi avut nici un rost pe lume. Iar bătăliile între personaje se desfășoară după ce și-au citit unul altuia nivelul de putere ca niște copii care se măsoară să vadă care-i mai înalt: „Hehe, cinci zeci de mii cinci sute, doar? Nu ești un adversar pe măsura mea! Privește aici nivelul meu de mega putere!” „ UAU! O sută de mii unsprezece! Și crește în continuare! INCREDIBIL!” ) Dar el părea sincer entuziasmat de evenimentele de pe ecran, și convins că o să le găsesc și eu la fel de entuziasmante. Totuși, nu m-am apucat să-i zic „Amice, ești idiot”, pentru că, așa cum știm cu toții, nu te poți pune cu nostalgia oamenilor pentru tâmpeniile cu care au crescut. M-a inspirat însă să mă întorc și eu la Sailor Moon, să iau un episod la nimereală și să văd dacă era într-adevăr ceva de capul lor sau, pur și simplu, profitau de faptul că publicul spectator era format din minore cărora încă nu le crescuse creierul.

După tema muzicală de rigoare (pe care încă o găsesc extrem de catchy) presărată cu cuvinte în engleză la nimereală, ca orice temă muzicală japoneză care se respectă („La la la la la la la la moonlight, /la la la la la la la la midnight”) și titlul enervant de informativ al episodului , ca la orice desen animat japonez care se respectă (sus-numitul Dragon Ball Z avea titluri gen: „Piccolo moare! Goku ajunge și contraatacă în forță!” înaintea unui episod foarte tensionat pe care în mod normal îl așteptai ca să afli ce se întâmplă cu Piccolo și dacă Goku mai ajunge odată), începe episodul. Usagi, aka Sailor Moon, și altă Sailor pe care în viața de zi cu zi o cheamă Makoto, se plimbă pe stradă în uniforme de școlărițe. Usagi o complimentează pe Makoto pentru talentul ei deosebit de bucătăreasă.

Makoto: Știi, Usagi… (privește într-o parte tristă și sfioasă) Gătitul meu nu e un talent. Dar m-am gândit că fetele înalte și băiețoase ca mine ar trebui să știe măcar să facă ceva specific feminin! Așa că mă străduiesc din greu să gătesc bine!

Usagi: Oh, Makoto! Eu cred că ai fi suficient de feminină chiar dacă n-ai găti așa bine!

Makoto, plină de speranță: Crezi?? Chiar crezi?

Apropo, Makoto arată așa:

Un monstru cu față de tractorist, deci, despre care nimeni n-ar putea ghici că e dintr-alea cu cromozomi XX dacă n-ar fi în stare să facă ceva specific feminin, adică să stea la cratiță.

După această conversație menită să inducă aspirații feministe înalte fetițelor din publicul amator de Sailor Moon, Usagi și Makoto sunt aproape-călcate de o motocicletă călărită de Haruka, o tipă cu părul scurt, vocea groasă și alte caracteristici atribuite stereotipului lesbienei băiețoase. Întâmplător, Haruka chiar este o lesbiană băiețoasă, pentru că Sailor Moon își asumă și rolul de a familiariza copiii cu o gamă largă de opțiuni în materie de sexualitate. Haruka își cere scuze pentru aproape-accident și se apucă să-i facă ochi dulci lui Makoto, moment în care iubita Harukăi, o gagică cu părul albastru, își face apariția și zice ceva de genul: „Fiți circumspecte cu individa, tot timpul se poartă așa când vede fete drăguțe”. Prea târziu însă, Makoto s-a amorezat deja, spre groaza lui Usagi/Sailor Moon care urlă la ea: „Știu că Haruka e atrăgătoare, dar, să nu uităm, e totuși fată!”

În continuarea acestei scene inițiale de mare angajament, episodul avansează într-o direcție din ce în ce mai dubioasă. Sailorele se luptă cu niște unii care vor să aducă apocalipsa. Pentru asta respectivii au nevoie de niște talismane care se găsesc în sufletele pure ale unor cetățeni, dar n-au cum să-și dea seama dacă sufletele pure sunt talismane sau nu până nu le extrag în mod magic și sufletul plutește ca o steluță de pus în pomul de Crăciun în afara persoanei posesoare, în timp ce persoana rămasă fără suflet pur zace ca o legumă fără viață (deși, serios, dacă toți oamenii fără suflete pure ar avea problema asta, am vedea o grămadă de indivizi zăcând aiurea pe străzi). Nu se menționează dacă suflet pur înseamnă om cumsecade, sau virgin, sau foarte tânăr, dar în episodul de față ținta ălora răi e Makoto, care îndeplinește toate cele trei condiții. Pentru că cele două lesbiene, care sunt în secret Sailor Uranus și Sailor Jupiter și lucrează pe cont propriu împotriva apocalipsei, vor și ele să pună mâna pe talismane, urmează o întreagă campanie de seducere a lui Makoto/Sailor Jupiter prin flirt dubios deghizat în „hai să ieșim împreună ca fetele”:

Timp în care celelalte Sailor se dau de ceasul morții să o aducă pe prietena lor pe calea cea bună:

S. Moon: Fetelor, Makoto are o întâlnire în seara asta! Cu o FATĂ!

Celelalte sailor: O, nu!

S. Moon: Mai mult: cu Haruka!

S.Venus: Ah. Atunci e de înțeles. Haruka e foarte atrăgătoare! (Sailor Moon își dă palme)

S.Marte: Nu! Usagi are dreptate! E o problemă serioasă,fetele n-ar trebui să iasă la întâlnire cu alte fete!

S.Moon: Tu vorbești? (S. Moon scoate o revistă compromițătoare aparținând lui S.Marte. Nu e foarte clar ce fel de revistă e, dar pare să fie ceva cu femei sexi deghizate în bărbați. Drag kings, deci.)

După această conversație care ar fi provocat hiperventilație părinților noștri dacă ar fi știut la ce desene animate se uită copiii lor inocenți, cei răi își fac în sfârșit apariția și Makoto este atacată de un monstru care a ieșit dintr-un embrion care a ieșit dintr-un dovleac plin cu jeleu. Monstrul, care are fustă scurtă, pantofi cu toc și în general o înfățișare foarte feminină, se numește Scar, lucru pe care nu îl puteți rata, pentru că monstrul însăși îl repetă la fiecare 10-15 secunde, cam ca Matt Damon în filmul Team America. E foarte enervant. Scar are o armă de atac extraordinar de feminină: panglici uriașe. Scar o prinde pe Makoto în panglicile ei uriașe și îi suge sufletul pur din piept printr-o rază laser care iese din sfârcul lui Scar. O RAZĂ LASER CARE IESE DINTR-UN SFÂRC, oameni buni.

Trebuie să remarcăm totuși că Scar are un sfârc foarte drăguț, în formă de steluță.

Aici își fac apariția celelalte Sailor ca să o salveze și pierdem, deci, aproximativ un minut cu secvențele flamboiante de transformare în Sailor, care încep întotdeauna, foarte feminin, cu colorarea unghiilor Sailorelor în culoarea specifică (verde pentru Jupiter, roșu pentru Marte etc.), deși costumul final include mănuși, așa că demersul cosmetic e complet inutil. De fapt, costumele de Sailor în general sunt complet inutile pentru luptă (dar feminine), fiind alcătuite din fuste imposibil de scurte și cizme cu toc. Totuși, lupta nu e foarte luptătoare, pentru că nu se cade ca niște domnișoare să se bată cu bătăi adevărate: Scar mai aruncă cu niște panglici, dar Sailor Moon scoate arma ei cea mai feroce, un sceptru roz decorat cu inimioare și fundițe, execută un dans cu el, apoi îl folosește ca să o lovească pe Scar cu raze de inimioare sclipitoare. Scar moare. Ultimele ei vorbe –de fapt un urlet- sunt: CE DRĂGUȚ! (nu, serios.)

La final, sufletul pur al lui Makoto este returnat posesoarei, Sailor Lesbienele dispar după un scurt conflict cu celelalte sailor, iar misterul privitor la intențiile și identitatea lor se menține (pentru că, exact ca în Superman, nimeni nu le recunoaște în viața lor de zi cu zi, deși costumul nu include și o mască.) Episodul se încheie cu Makoto/Jupiter probând o eșarfă feminină într-un magazin, pentru că…probabil…această confruntare cu un monstru aruncător de panglici și niște lesbiene a ajutat-o să-și regăsească feminitatea? Nu e foarte clar.

În urma acestor 20 de minute de incursiune în trecut, am ajuns la concluzia că Sailor Moon nu e nici un desen animat suficient de reușit încât să te uiți la el la 20 ani cu aceeași plăcere (vezi: Laboratorul lui Dexter, să zicem), nici suficient de prost încât să mă întreb ce mama naibii era în capul meu (vezi: Captain Planet). Episodul ăsta e un grăitor exemplu vizavi de părțile bune și mai puțin bune ale seriei: vederi retrograde cu privire la femei și sex! Ba nu, progresiste! Ba nu, retrograde! Pe de o parte, insistență exagerată asupra importanței feminității feminine și chestiilor feminine precum fundițe roz și inimioare! Pe de altă parte, familiarizarea copiilor cu orientări sexuale diferite și cu ideea că nu trebuie să facă mare caz de ele (ok, Sailor Moon și gașca ei fac mare caz de eventuala mutare a lui Makoto/Jupiter în tabăra ailaltă, dar nici una dintre ele nu pare deranjată de faptul că Haruka și prietena ei se află în tabăra ailaltă de la bun început) e, clar, un plus- nu-mi amintesc alt desen animat de largă popularitate unde o criză de identitate sexuală să facă subiectul unui episod. Deși, când eram eu mică și mare fan, asemenea lucruri zburau complet peste capul meu. Nu de asta îmi plăcea mie Sailor Moon. De fapt, ca să fiu sinceră, nu-mi mai amintesc exact de ce îmi plăcea Sailor Moon.

Dar de un lucru m-am asigurat: tot era mai mișto decât Dragon Ball Z.

7 gânduri despre “Moon Prism Power, Make Up

  1. Pe vremea mea erau The Racoons:

    Alea chiar erau inocente pe langa ce povestesti tu aici. Inca ma mai uit la ele pentru ca imi aduc aminte de singura perioada cu adevarat frumoasa din viata mea. Melodia inca imi mai place. Eu am prins si perioada de dinainte de 89′ cu Лека нощ,деца!:

    Si sa nu uit desenele la care orice barbat de 30 de ani din ziua de astazi nu mai recunoaste nici torturat de arabi ca s-a uitat:

    1. Mi-a mai tot zis lumea de asta cu ratonii, nu înțeleg cum de eu am ratat-o. Când și pe ce post se dădea?

      1. Eu l-am vazut pe TVR dupa revolutie. Cred ca aveam 10-11 ani, deci 91′-92′.

  2. ma intreb daca frate-meu ar recunoaste ca s-a uitat la sandy belle, dau la captain planet sau la cartea cartilor?! valeuuuu, ce-am putut sa scriu, la ultima nici eu n-as recunoaste prea usor ca m-am uitat. frate-meu care nu recunoaste (inca nu s-a ajuns la totura) nici ca era mort de spaima si ingrijorat cu spume cand sor-sa (subsemnata) si-a spart barba cazand pe gheata si sangera ca un porc injunghiat.
    nu-mi amintesc de vreun desen animat care sa fi expus probleme atat de moderne. dar e posibil ca problemele de genu’ asta sa fi trecut pe langa mine, la cateva mii de kilometri distanta.🙂 nu-mi vine sa cred ca de inocenta si naiva am putut fi in prima parte a adolescentei.
    n-am reluat niciun desen animat, dar am reluat carti. dupa ce la 12 ani imi ingrozeam parintii sustinand ca-mi doresc pantaloni de piele de caprioara (daca nu se putea de caprioara, mergea si de vaca, dar musai piele intoarsa) si jacheta din acelasi material, dar cu franjuri pe spate, formand un model in V pe omoplati, 17-18 ani mai tarziu, „winettou” m-a facut sa gandesc „asta chiar ne ia de fraieri” si „doamne, ce copil prost eram”. la fel cu „prichindel” al lui jules verne. tipul chiar credea pe bune ca un plod pastreaza amintiri de la varsta de 2-3 ani, sau si el ne lua de fraieri, dar la 12-13 ani, am inghitit fara sa respir aproape toata colectia jules verne.
    toti aveam preferinte, idei, chestii din copilarie pe care acum nu le-am recunoste nici sub totura inchizitiei (am auzit ca astia se priceau teribil de bine la activitatea asta).

    1. Cunosc mulți tipi care recunosc că s-au uitat la Sandy Belle, asta e, Sandy Belle a fost un fenomen cultural, cred că deja nu mai e nici o rușine. De asemenea, vreo doi au regretat că nu s-au uitat și la Sailor Moon când au auzit că printre personaje se găseau lesbiene.
      Apropo de cărți și desene animate de demult, tocmai ce mă uitai pe Iutub la niște episoade din Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia. Niiiils Hooolgersoooon….Mamă, ce-mi mai plăcea când eram mică. Îmi imaginam că toate ciorile care zboară peste Herăstrău au un cârd bine organizat ca al lui madam Akka.

      1. 🙂 hils holgerson e nils holgerson! unic si irepetabil. hm! ia sa nu uit eu sa-i shutesc lu’ tata cartea din biblioteca.
        si din cate stiu eu despre ciori, s-ar putea sa aiba un card la fel de bine organizat/ierarhizat (si alt -at) ca cel al mamei akka.

        ma simt mai bine. stiam eu de ce vin aici.🙂
        ps. era sa zic ca in desenele animate nu prea apareau barbati/baieti misto, dar mi-am amintit ca la un moment dat eram picata in nas dupa conan barbarul (intr-un desen animat pe un canal italian, prin 93-94).

    2. Eram fan Cartea cartilor, roborul ala era idolul meu. Si ca orice pustan din perioada aia am fost indragostit de Sandy.

Comentariile sunt închise.