Nadia și avioanele

N-am mai scris de mult, fiind ocupată cu (în ordinea crescătoare a relevanței pentru ce vrea să facă Nadia în viață și descrescătoare a contribuției la portofelul Nadiei) un job temporar irelevant plătit OK, niște freelancing semi-relevant prost plătit și un filmuleț animat pentru care nu mă plătește nimeni. Și-n plus, nu mă mai aflu în București, unde fiecare pas făcut înafara locuinței proprii (ba uneori și înăuntrul ei) era o nouă și interesantă aventură într-un univers paralel. A, și pentru că n-am avut mare lucru de zis, sau când voiam să zic ceva mi-am petrecut prea mult timp înainte de asta gândindu-mă dacă merită să zic până la urmă sau nu. (Cu niște vreme în urmă, un nene care are un blog colectiv umoristic, DailyCotcodac îi zice, a vrut să scriu pentru el lucruri amuzante, dar inițiativa a murit în fașă pentru că mi-am petrecut prea multă vreme gândindu-mă ce naiba sunt alea lucruri amuzante și dacă am scris vreodată așa ceva. Dacă oi fi fost vreodată în viață amuzantă, a fost 100% accidental. Sunt ferm convinsă că n-am câtuși de puțin simțul umorului.) Presupun că nu mi-a simțit nimeni lipsa.

Nici acum n-am mare lucru de zis, voiam doar să zic că îmi plac foarte mult avioanele, o treabă pe care e posibil să n-o mai fi menționat pe aici. S-ar putea să pară paradoxal, ținând cont că nu suport să mă aflu, personal, într-un avion, mai ales dacă intenționează să se ridice în aer (avioanele parcate permanent la sol sunt OK), și despre asta sunt sigură că am mai vorbit.

Dar tocmai de aici vine și interesul meu pentru avioane. Majoritatea cetățenilor consideră călătoria cu avionul o banalitate, o parte firească a vieții, că ajunsul de unde sunt până peste nouă mări și nouă țări, unde și-a înțărcat mutul iapa și surdul capra, în numai câteva ore, e ceva ce li se cuvine și e normal să se întâmple, și probabil de-aia nici nu le e frică, sau, în orice caz, nu mai multă frică decât le-ar fi cu un mijloc de transport terestru, să zicem, o căruță. Ceea ce e ciudat. Acum o sută de ani nimeni n-ar fi îndrăznit să cugete asemenea gânduri arogante, or, o sută de ani nu înseamnă nimic în fața infinitului universului și așa mai departe, continuați această frază cu extrapolări filozofice bombastice după gust. Oamenii care nu sunt Nadia și care, ca și Nadia, n-au studiat aeronautică, deci n-au nici ei habar de ce există avioane, par să nu-și pună nici un fel de întrebări vizavi de ele, ceea ce pe Nadia o miră foarte. De ce zboară avioanele? Nu contează, important e că zboară, și apa curge de la robinet, și becul se aprinde când apeși pe buton. Ca și cum aceste lucruri ar fi existat dintotdeauna.

Nadia, în schimb, e pe deplin conștientă că avionul e o ciudățenie, o anomalie dubioasă, o victorie împotriva naturii (personal, acest lucru mă umple de bucurie, căci n-am nici o simpatie deosebită pentru Natură, această entitate nesuferită care a decis că trebuie să apărem, să suferim și să dăm colțul fără să ne explice nimeni scopul demersului.) De-aia mă umplu, pe de o parte, de neîncredere- cât timp o să mai tolereze Natura asemenea anomalii?- și pe de altă parte, de entuziasm pentru știință și progresul ei (deși sunt dezamăgită că n-a descoperit încă nimeni un leac pentru îmbătrânire sau o mașină a timpului. Bine că își pierd vremea cu iPaduri, iPoduri și alte prostii care nu împing civilizația înainte nicicum.)

Adorabil.

Cel mai mult și mai mult îmi plac biplanele primitive, de pildă cele din perioada primului război mondial. Mi se par adorabile, pentru că sunt mașinării la care încă se văd cusăturile- atât la propriu, cât și metaforic vorbind. Aparatele de zbor de la începuturi aveau un schelet ușor făcut din stinghii de lemn, piele din material textil în loc de metalul zilelor noastre, iar mecanismele semănau mai degrabă cu rotițele din ceasul bunicului decât cu computerele din Matrix. Tot o ciudățenie erau- iar probabilitatea să pice era mult mai mare, așa că nu le-aș dori ca mijloc de transport pentru mine nici atât- dar par o ciudățenie mai ușor de acceptat. Pe lângă avioanele zilelor noastre, sunt ca o prăjitură făcută în casă: nu știi dacă-ți iese, dar știi cât efort ai investit și-ți dorești din toată inima să-ți iasă. Avioanele zilelor noastre par perfecte, nu e de mirare că inspiră încredere și că toată lumea e șocată când mai cade câte unul. Pe când la început știai că trebuie să le ții pumnii. Avioanele arătau înduioșător, ca niște mașinuțe pentru copii cu un zmeu atașat, iar succesul lor erau o treabă de noroc și de cum bate vântul în mare măsură.

Din aceeași pricină îmi plac și poveștile despre pionerii aviației. Ce-i drept, mândria națională în domeniu implantată de manualele din școala primară a cam pălit odată ce m-am făcut mare. De exemplu, îmi amintesc precis că Traian Vuia era prezentat drept unicul și adevăratul inventator al avionului, precum și primul om care a zburat cu un asemenea aparat. Am fost foarte surprinsă să aud, mai încolo, că zburătorul nedirijabil al lui Vuia nu interesează pe nimeni la nivel mondial și că invenția avionului și primul zbor sunt în general creditate fraților americani Orville și Wilbur Wright (deși înțeleg e că mai mulți oameni au făcut experimente independente în colțuri diferite ale lumii, în aproximativ aceeași perioadă, așa că ideea unui singur prim inventator/zburător e discutabilă). De asemenea, mi s-a spus că Henry Coandă a inventat avionul cu reacție, dar nici treaba asta n-am văzut-o repetată în afara granițelor patriei mumă. Cum, românii n-au inventat Totul? Nu se poate, trebuie să fie Conspirația Internațională împotriva Românismului, care urmărește să ne dezbrace de toate meritele. Dar nu contează, oamenii cu destul curaj să conducă un avion, mai ales pe vremea când orice aviator demn de respect murea căzând în picaj cu propriul vehicul, sunt oricum mai supereroi ca Superman, Spiderman și Incredibilul Hulk pentru mine. Ca să nu mai zic de supereroine precum tanti asta. O parașutistă aviatoare sprijinitoare a rezistenței anticomuniste? Cum de n-a făcut nimeni un film despre ea? O să fac eu. Mă rog, asta dacă nu cumva Marea Exagerare Românească n-a fost în acțiune și aici și avem de-a face de fapt cu o persoană care făcea avionașe din hârtie și a murit alunecând în baie.

Am vizitat ambele muzee aviatice din apropierea rezidenței mele actuale, Muzeul Royal Air Force, care se află chiar în Londra, și Brooklands, care e la mică distanță de Londra pe locul unei foste fabrici de avioane Vickers. Cu această ocazie am aflat că unii oameni pot să și doarmă relaxat în timpul călătoriei cu avionul și sunt OK cu ideea de a fi legați de pat:

Dormitor zburător aparținând sultanului din Oman

în timp ce eu abia reușesc cu greu să respir. Ambele muzee te lasă să te și sui în niște avioane vechi parțial dezmembrate, să te așezi în scaunul pilotului, să-ți faci poze și să apeși pe butoane. Bineînțeles că am făcut și eu treaba asta (după ce m-am asigurat că nu există nici o șansă ca avionul să-și ia totuși zborul cu mine).

Și nu mi s-a părut mare lucru. Ăla e altimetrul, ăla e vitezometrul, alea sunt flapsurile, cu maneta aia ridici nasul avionului, pare simplu. Și logic. Gata, am înțeles cum se face, și-a zis Nadia. Poate ar trebui să învăț să conduc un avion. Poate de asta am nevoie ca să nu-mi mai fie frică de avion!

După care mi-am amintit că avionul în care eram eu nu se mai fabrică de vreo șaizeci de ani și că eu nu am reușit să învăț să conduc nici măcar un vehicul mai puțin complex- să zicem, o Dacie. Sau, o bicicletă. Sau propriile picioare pe patine cu rotile.

Așa că m-am mulțumit să-mi cumpăr niște modele de avionașe la scară din magazinul de suveniruri.

Cam atât momentan,mă duc să mă pregătesc de înfruntarea cu altă mare sursă de groază și durere a existenței mele: dentistul.

5 gânduri despre “Nadia și avioanele

  1. Jumatate din viata am stat pe apa sau in aer. Mi se face rau in 2 cazuri: cand beau apa (cazuri rare cand nu exista bere, au fost cam 2 sau 3 in ultimii 20 de ani) si cand merg pe uscat. Vreau sa imi fac si casa pe apa, pe raul Maade bineinteles, dupa cum am vazut in Amsterdam.

  2. doresc sa declar doua chestii:
    1. ti-am simtit lipsa.
    2. nu-i inteleg pe oamenii pentru care dentistul reprezinta o sursa de durere, groaza si alte sentimente din acelasi registru. eu ma duc la dentist topaind vesela si, de vreme ce ajunga acolo seara dupa serviciu, mi se intampla aproape sa atipesc pe scaunul ala in timp ce ea (dentistul meu este o ea) isi vede de treaba in maselele mele. si asta fara anestezie. pesemne fac parte intr-un cerc foarte restrans (n-am mai cunoscut pe altii iar pe ceilalti pacienti ai dentistului meu nu i-am intrebat).

    1. 1. Mulțumesc!😀
      2. Na, dacă e doar de pus plombe, nu mă deranjează. Pe de altă parte, acum niște ani am avut obturație de canal la un dinte și îmi amintesc și în ziua de azi experiența ca fiind oarecum traumatizantă, în special partea extrem de foarte dureroasă în care dentistul îmi scormonea în străfundurile căpățânii cu ace de varii lungimi.
      Acum trebuie să-mi scot o măsea de minte și am auzit tot felul de povești de groază despre cum după aia o să mi se umfle fața și o să trăiesc numai cu supă și calmante o săptămână și așa mai departe. Dar cel mai mult mă scârbește gândul unei răni sângerânde în gură. Mie mi se face greață foarte ușor. Și nu mi-am mai scos dinte până acum.

      1. 2. am scos (dentisul le-a scos, dar ma laud🙂 ) vreo doua masele de minte pana acum. da, a fost oarecum mai nasol decat celelalte lucrari, mai ales ca ale mele erau cam cariate, nu iesisera in intregime si nu prea avea de ce sa apuce, dar cu suficienta anestezie a fost absolut rezonabil. nu pastrez amintiri atat de traumatizante.
        intr-unul din cazuri, a doua zi am fost cam pleostita- cred ca a fost cam multa anestezie. si cred ca am luat si un ketonal. (unul singur). nici n-am avut chef de mancare, asa ca nu pot sa ma exprim in privinta supei. in urmatoarea zi totul a fost absolut normal in toate privintele.
        dar in celalalt caz am fost absolut ok din seara cu pricina, fara falci umflate, fara restrictii la mancare (in ziua cu pricina n-am avut voie sa mananc ceva acid, intr-un fel sau altul-salata cu otet, lamanie, etc, iaurt, lapte, d-astea).
        sangerarea in cavitatea bucala se opreste extrem de usor si oricum e aproape insignifianta.(sangerezi mai mult daca iti crapa pielea buzelor de la ger). mie mi-a pus un pansament steril cu oarece maglavais in el (fasha, nu chestii de aspupat masele🙂 ) -pentru prevenirea unor infectii sau mai stiu eu ce. si l-am tinut cam o ora. a fost suportabil. dupa ce l-am aruncat nu a mai sangerat. (nu m-am spalat pe dinti in seara aia). si gata. nimic care sa ma ingrozeasca sau care sa ma faca sa aman o vizita necesara la dentist.
        in ceea ce priveste obturatiile de canal, nu-mi amintesc mare lucru. niste anestezie faca ca operatiunea sa fie vazuta mai roz.🙂
        multa bafta.

Comentariile sunt închise.