Din aceste dileme nu pot ieși

În cele ce urmează: rezumatul telenovelei Mala Mujer, tradus în România Răzbunătoarea, cu Ruddy Rodriguez (fostă miss univers sau ceva de genul ăsta) în dublu rol. Prima telenovelă pe care am văzut-o eu, evăr, cândva prin…1993, poate.

O tipă se sinucide, chipurile, din cauza iubitului ei nemernic. Soră-sa geamănă identică decide să se răzbune pe nemernic, își pune o perucă blondă, se angajează ca secretară la firma lui și purcede să-l seducă. În tot acest timp, pe el nu-l face să intre la bănuieli asemănarea izbitoare dintre secretară și fosta lui iubită, pentru că secretara are o perucă blondă pe cap. (E posibil să fi remarcat la un moment dat asemănarea, fără să fi insistat asupra ei- nu-mi mai amintesc. Esența e că individul n-are nici o problemă în a accepta că secretara n-are nici în clin nici în mânecă cu gagică-sa.) El și secretara se combină, ies în oraș, fac sex, se holbează unul la altul intens șoptindu-și vorbe de amor etc etc, totuși, niciodată, nici măcar timp de o secundă, lui nu-i trece prin cap că s-ar putea ca secretara lui să fie sora geamănă a fostei lui iubite, deși au ACEEAȘI FAȚĂ, numai că una dintre ele are o perucă galbenă pe cap. Pe cele două gemene le chema Ximena și Daniela Guerra, apropo (memoria mea pentru nimicuri e înspăimântătoare).

Îmi dau seama că povestea e tâmpită dincolo de orice imaginație, însă a reușit să semene în mintea mea îndoieli peste ani și ani. Oare dacă mi-aș pune o perucă galbenă pe cap și m-aș înfățișa în fața unui prieten cu ea, el nu m-ar mai recunoaște? Ar spune: „Stai un pic, trebuia să mă întâlnesc cu Nadia. Habar n-am cine ești tu”? Nu, probabil că mi-ar zice să-mi dau jos peruca și să termin cu prostiile.

Dar dacă mi-aș pune peruca și m-aș primbla ca din întâmplare pe undeva pe unde știu că o să fie și el, și, în caz că mă observă și-mi zice: „Nadia, de ce te plimbi pe aici cu o perucă galbenă pe cap?” să răspund: „Nu mă cheamă Nadia, ci Ecaterina Teodoroiu (Să zicem. Sau alt nume care nu e Nadia. N-am imaginație acum, da? Să nu intrăm în detalii.) și nu te-am mai văzut în viața mea, măi dragă”. Și el să-mi zică, „nu, ești Nadia”, și eu să neg în continuare, și el să insiste, și eu să-i spun, „Ce-ai, domnule, ești nebun? Asta e tehnica ta de a acosta femei pe stradă? Lasă-mă în pace sau țip”. După care să plec. Și data următoare când îl văd să neg tot. Care dintre noi ar ajunge primul la spitalul de nebuni, eu sau el? Oare aș reuși, până la urmă, să-l conving pe acest oarecare prieten al meu că Nadia și Ecaterina Teodoroiu sunt persoane diferite, care întâmplător seamănă, dacă rămân neclintită în încăpățânarea mea de a nega că sunt Ecaterina Teodoroiu când sunt Nadia, și, respectiv, Nadia când sunt Ecaterina Teodoroiu?

Pe scurt, este subiectul telenovelei Mala mujer plauzibil în vreun fel?

Mă roade gândul de multă vreme să fac acest experiment la un moment dat, dar nu vreau să ajung la spitalul de glumeți pe motiv de schizofrenie, și nu sunt convinsă că dacă explic oamenilor „știți, așa am văzut eu într-o telenovelă, și voiam să verific dacă e adevărat”, asta mi-ar ajuta pledoaria prea mult.

Și, ca o adăugire, dacă tot am ajuns la telenovele cu gemene: dacă m-aș întâlni cu cineva care arată exact ca mine, dar are o perucă blondă – sau pur și simplu altă freză- oare mi-aș da seama, așa cum se întâmplă cu Paola și Paulina în telenovela La usurpadora, tradusă în România în mod absolut halucinant drept Decepții? Nu sunt convinsă că mi-aș da seama, că am o imagine mentală a propriei moace suficient de precisă încât să sar în sus, să o iau de mână pe cealaltă Nadie și să concep imediat un plan în care mă pot folosi de nou-găsita capacitate de a fi în două locuri în același timp. Poate că Paola din serial și-a petrecut mai mult timp decât mine uitându-se la propria față. Pe de altă parte, dacă aș avea fața Paolei:

probabil că și eu aș fi făcut același lucru.

Teoria asta însă n-o pot verifica nici măcar experimental pentru că e imposibil să conving pe cineva să-și facă chirurgie plastică în scopul de a semăna leit cu mine și apoi să se amestece în mulțime, doar ca să vedem dacă aș găsi-o.

11 gânduri despre “Din aceste dileme nu pot ieși

  1. Apropo de „spitalul de glumeți”, sa nu te joci cu aia de acolo ca nu stiu de gluma. Dovada:
    In anii 70′ un psiholog (David Rosenhan in 1973 ca sa fiu precis) a vrut sa verifice daca la un spital de psihiatrie chiar isi pot da seama daca esti dilimache pe bune sau simulezi nebunia din motive variate. Asta deoarece multi infractori periculosi scapau de detentie in felul asta, un fel de „Zbor deasupra unui cuib de muci” (asa imi place mie sa il traduc). Omul sa internat la spital si a simulat nebunia. A fost admis cu felicitari pe termen lung, studii aprofundate, camasa cu maneci lungi si celula capitonata. Dupa o saptamana il ia pe doctor la o parte si ii zice:
    – Doctore, eu de fapt ma numesc x-lescu, sunt profesor universitar si asta a fost un experiment.
    Doctorul, zambind cu blandete striga catre infirmiera:
    – Sora, mareste-i doza la pacientul asta te rog!
    Saracul om a reusit sa iasa de acolo dupa ceva timp, pentru ca fost suficient de inteligent sa simuleze treptat ca se face bine sub acoperis, ca isi rearanjeaza tiglele pe casa. A fost un scandal imens dupa aia, spitalele au promis ca isi revizuiesc metodele de admitere (renunta la admiterea pe baza de dosar si vor readuce examenul scris Ha ha ha) si au lansat profesorului o provocare: in anul urmator sa trimita studenti sanatosi la cap (probabil din primul an ca dupa aia bafta!) ca sa verifice daca au schimbat procedura de internare.
    Dupa un an, asociatia spitalelor a venit la profesor si i-au zis:
    – Profesore, am descoperit cei 49 de nebunatici simulanti pe care i-ai trimis in secret la noi ca sa ne verifici! Muahahahhahahaha, bine jucat!
    La care Rosenhan:
    – Da eu nu am trimis pe nimeni.

  2. dupa ce am ras de-am cazut de pe scaun, am stat (pe jos, n-aveam chef sa mai cad odata) si m-am gandit. o colega, blonziu-satenie de felul ei, cu parul mai lungut si niste bucle vagi in el, s-a apucat si s-a tuns destul de scurt (n-as putea numi tunsoarea, ca nu le am, chestia aia care sta oarecum umflata in jurul capului, cu varfurile intoarse spre interior), si-a facut breton si s-a vopsit negru-tuci. colegi din alte departamente, pe care ii intalnea tot timpul pe coridoare si cu care discuta des (chiar face-to-face) n-au recunoscut-o pana la o abordare directa de tipul „aloo, bai, de ce nu ma mai saluti”.
    deci intamplarea s-ar putea sa fie oarecum posibila.

    cica in prima seara dupa dramatica schimbare, fiu-sau a asteptat cateva ore ca maica-sa sa-si dea jos peruca. dupa ce i-a zis ca nu se poa’, bietu’ copil a inceput sa planga.

    1. Uite, domnule, în sfârșit un om care adresează dilema mea existențială în loc să se ia de look-ul Ecaterinei Teodoroiu😀 Mulțumesc!

  3. da da… asa era si in marimar. sergio santibanez se insoara cu marimar tzarancutza numai ca sa faca in ciuda familiei lui bogate. apoi o paraseste pe marimar si pleaca in capitala iar marimar, care intre timp fusese adoptata de o familie superbogata apare la teatru, rujata, aranjata si intzolita si zice ca o cheama bella aldama si baiatul crede, ba se si indragosteste de noua bogatasha, desi arata exact ca nevasta lui dar el nu isi da seama!

    :-htpnotic:-

  4. *asta imi aminteste de un amic care prostea lumea prin camin zicand „i-am dat unuia 3000 de euro sa isi faca operatie estetica si acum nu il mai gasesc” si fetele sareau „vai mai raul, dar cum se poate asa ceva?” etc etc etc.

Comentariile sunt închise.