Când o să fiu mare

Vreau să fiu Aia care dă sfaturi. Sau Agony Aunt, cum zic englezii. Că tot am făcut mirifica facultate de Scris la Ziar, vreau să scriu la ziar o rubrică în care să dau sfaturi cititorilor, și să fiu plătită pentru asta.

Am mai multe motive pentru care m-a pălit interesul pentru o asemenea carieră. În primul rând, pentru că, nu doar o dată, m-am trezit în postura asta fără să mă fi oferit și fără să mă plătească nimeni. Am văzut de multe ori în filme cum gagica aia tocilară, pe care n-o scoate nimeni în oraș, încearcă să-i spună colegei ei mai pișcărețe că nu face bine ce face, că băieții își bat joc de ea sau mai știu eu ce, și ailaltă îi răspunde răstit: „Ia nu te băga! Ce știi tu? Stai numai cu nasul în cărți toată ziua!” Ei bine, cu mine, în realitate, era exact invers. Deși eram într-adevăr o tocilară pe care n-o scotea nimeni în oraș și a cărei experiență de viață se limita la biblioteca mamei și televizor, oamenii din jurul meu care chiar făceau ceva interesant cu timpul lor simțeau o nevoie perpetuă de a-mi cere sfaturi. Oare să-l pup p-ăla? Oare să mă culc cu ălalalt? Ce crezi, să mă împac cu Gheorghiță? Soră-mea se ceartă cu maică-mea, oare care dintre ele are dreptate? Ce crezi, sunt homosexual? Cum să mă comport cu colega de serviciu care mă calcă pe bătături? și așa mai departe.

Oricât aș fi încercat să le explic acestor cetățeni că eu n-am prieten, n-am serviciu, n-am frați sau surori, petrec serile de vineri cu rubrica Filme șoc și Filme șic de pe TVR 1 în timp ce alții o petrec în discoteca Max (care se scria, parcă, cu 2x), am nevoie de ajutor specializat ca să-mi fac curaj să chem chelnerul într-un restaurant (iar când îmi fac, el mă ignoră oricum) și că, în general, competența mea în ce privește problemele vieții tinde către zero dacă nu chiar minus infinit, nu era chip să scap de clienți. Pentru că, nu mă înțelegeți greșit, ei nu voiau doar pe cineva cu care să-și descarce corazonul și care să-i asculte. Volens-nolens, trebuia să dau un verdict: „deci da, eu cred că ar trebui să faci aia. Adică, habar n-am, n-am fost niciodată într-o situație similară, și dacă îți dau un sfat și tu îl urmezi și iese prost, toate oalele se sparg în capul meu ceea ce e nașpa, dar cred că ar trebui să faci aia”. Întocmai ca pilotul care s-a întâlnit cu Micul Prinț, până nu răspundeam ceva și desenam o oaie, n-aveam scăpare. Și cu ce mă alegeam eu de pe urma acestor ședințe de sfătuire? Exact, cu nimic. Încă regret că nu le-am cerut bani colegilor de școală care copiau temele după mine, în special la Latină, când eu aveam nota nouă, iar alții luau în mod misterios zece preluând tema mea cuvânt cu cuvânt- dar acum e prea târziu, nu-mi mai cere nimeni să-i fac temele, deci șansele de a monetiza activitatea s-au dus. Partea cu sfaturile, însă, încă are potențial.

În al doilea rând, mi-am dat seama că, fără doar și poate, am toată competența necesară. E adevărat, în majoritatea cazurilor, Aia care dă sfaturi e o tanti mai în vârstă (sau, mai rar, un nene mai în vârstă), pentru că, nu-i așa, experiență de viață, înțelepciune, bla bla bla bla bla (cu toate că, dacă mă întrebați pe mine, mulți oameni în vârstă pe care i-am cunoscut îndeaproape îmbătrâniseră degeaba). Dar asta e o falsă problemă: adevărata calitate de bază a unei Agony Aunt nu e experiența de viață, lucru pe care, se pare, îl știau și amicii care mă luau drept așa ceva când eram jună și neștiutoare. Din contră, astfel voi putea sfătui lumea mai detașat, fără să încerc să colorez experiențele altora cu propriile mele experiențe! (Iată, deja știu să vorbesc vorbe pretențios- adecvate. ) Nu, atributul esențial e o cantitate zdravănă de timp liber, iar eu am așa ceva din belșug momentan. Loviți-mă cu problemele voastre și eu o să reflectez la ele în tihnă, așa cum viața voastră agitată nu vă lasă pe voi să faceți. Totul e să fiu plătită corespunzător pentru efortul meu.

În al treilea rând, o asemenea meserie mi-ar furniza material inepuizabil și inestimabil valoros pentru un eventual roman sau chiar o trilogie, scutindu-mă astfel de efortul de a-mi pune la contribuție imaginația (o treabă complet nepopulară, de altfel.) De asemenea, m-ar scuti de efortul de a citi eu vreun roman sau de a mă uita la televizor, pentru că dilemele existențiale ale unora sunt mult mai eficiente ca divertisment, lucru pe care l-am putut constata citind asemenea rubrici în varii publicații.

Am tras un pârț de față cu prietenul meu, oare ar trebui să ne despărțim? Urăsc bărbile, dar soțul meu tocmai și-a lăsat una și nu vrea să se radă, oare ar trebui să divorțăm? M-am căsătorit virgină, iar soțul meu mi-a cerut permisiunea să facă pipi pe mine în noaptea nunții, nu prea mi-a plăcut. Spuneți-mi, vă rog, e ceva normal? Am 75 de ani și tocmai mi-am dat seama că îmi plac bărbații, credeți că ar trebui să-i spun soției? Când eram mic, îl băteam zilnic pe colegul meu X- acum copiii noștri sunt colegi și copiii lui îi bat pe ai mei. Ce să fac? Am găsit niște prezervative în haina soțului meu. Noi nu folosim prezervative. Mi-a zis că îi plac prezervativele și le folosește când, ahm, e singur. Să îl cred? Eu și soțul meu cântăm împreună nani pentru copil, dar el e afon și sperie copilul, cum îl fac să tacă? Prietena mea și-a făcut o operație estetică la nas la sugestia mea, dar nu-mi place cum a ieșit, acum arată și mai rău, oare sunt nesimțit dacă o părăsesc? Mi-am convins nevasta, după multe insistențe, să facem sex în grup cu alt cuplu, dar nevastă-mea părea să se distreze așa bine cu celălalt tip că mie nici nu mi-a mai tihnit. Nu-mi imaginam că nevastă-mea e așa ușuratică, să divorțez? Sunt dermatolog și vara obișnuiesc să urmăresc pe stradă și să atenționez oamenii pe care zăresc alunițe suspecte, pentru că nu se știe de unde sare un cancer. Unii se supără pe mine, cum să fac să îi calmez? Pitbullul nevestei mele mi-a mâncat pekinezul și era un pekinez la care țineam foarte mult. A, de asemenea, nevasta mă și bate. Mai are vreo șansă căsnicia noastră?

Și tot așa. În al patrulea rând, mi-aș satisface prin experiențe vicariale nevoia de dramă, frământări sentimentale și tragicomedie. Pentru că, mi-am dat seama, am nevoie de asemenea lucruri. E adevărat că am avut ceva întâmplări telenovelistice în trecut, dar e adevărat și că le-am exagerat importanța pentru că tumultul sentimental e mai puțin plicticos decât liniștea și pacea, iar eu mă plictisesc ușor. Păi ce să fac dacă nu vrea nimeni să mă chinuie? Să mă chinui eu așa, singură, de nebună, nu se cuvine. De asemenea am tendința să exagerez orice alt eveniment, de pildă, dacă mă zgârii ușor la picior imediat îmi zboară gândul la cangrenă și amputare și mă imaginez șchiopătând cu un picior de lemn ca un pirat. Din fericire, nu se întâmplă nimic de genul ăsta momentan, și nici dramele de corazon nu mai sunt ce-au fost. Așa că nu-mi mai rămâne decât să sorb cuvintele din poveștile de telenovelă ale altora.

Și, în fine, în al cincilea rând, și-așa sunt șomeră, se pare că am nevoie de reorientare profesională.

Deci, are cineva vreo întrebare pentru mine? Până devin celebră pentru înțelepciunea mea răspund gratis.

P.S.: Am uitat complet, dar pe 24 ianuarie blogul Nadiei a împlinit cinci ani. Carevasăzică suntem oameni serioși aici și ne ținem de treabă, nu ne jucăm.

10 gânduri despre “Când o să fiu mare

    1. Dragă Răzvan,
      într-adevăr, ai vârsta unui adult responsabil, ceea ce înseamnă că ești în măsură să iei decizii importante, precum achiziționarea unui fotoliu-minge, fără să-ți faci griji dacă alții le-ar considera infantile. Să nu uităm, anxietatea generată de convenții, presiuni sociale și de anturaj e specifică mai degrabă adolescenților în curs de maturizare. Singurul lucru nedemn în această situație ar fi să renunți din asemenea motive la obiectul de mobilier pe care ți-l dorești- un adult demn își poate asuma interesul pentru un fotoliu-minge cu capul sus!
      Sunt curioasă, totuși, e vorba doar de un fotoliu din ăla rotund și pufos, sau un fotoliu rotund și pufos care e și imprimat cu model de minge de fotbal?

      (Desigur, se obișnuiește ca atunci când scrii unei Tanti cu Sfaturi, să nu te semnezi cu numele tău, ci cu un pseudonim care să-ți rezume problema. De pildă: „Ce să fac? Cu mulțumiri, Fotoliu-Minge”. Caz în care eu aș răspunde: „Dragă Fotoliu-Minge….”😆 )

  1. Pai sa nu te las sa rancezesti si sa te pun la treaba zic. cat despre bani….si asta ar fi una dintre problemele care vreau sa mi le rezolvi.
    Viata mea e simpla, necondimentata..
    Ma gandeam la ceva crize de varsta 3-a, 2-3 copii, o diploma Harvard, tatuaj pe limba? ceva cursuri de dans dar cum sunt foarte hotarat..nu am facut nimic.

    Semnat,
    Je ne sais quoi

    1. Dragă Je ne sais quoi,
      Depinde foarte mult dacă dorești să îți condimentezi viața într-un mod plăcut sau neplăcut, pentru că ambele sunt la fel de eficiente în alungarea plictiselii.
      Dacă optezi pentru neplăceri pe post de condiment, cea mai simplă variantă e să comiți o infracțiune oarecare, să zicem, să spargi un magazin. Pentru ceva la scară mai mică și fără violență, ai putea încerca să te îndrăgostești de cineva care nu te bagă în seamă și să-i scrii în fiecare zi scrisori de dragoste pe care să i le citești cu glas tare sub fereastră. Eu am testat această metodă personal și te asigur că nici nu-ți mai dai seama când trece timpul.
      Dacă vrei, în schimb, să-ți condimentezi viața cu întâmplări plăcute, rămâi pe recepție până-mi dau seama și eu cum se face treaba asta.

  2. Afacerea mea, de reparat OZN-uri pe datorie, nu merge foarte bine. Oare unde gresesc?
    Crezi ca ar trebui sa beau mai putin? Viata mea e foarte monotona, ceva de genul:

    Idee de articol in ziar: obituary, nu ramai fara marfa niciodata. O cariera de succes! Le poti scrie cand ala e inca in viata, cand puneam pamant pe el dai doar paste.

  3. Răzvan: Dar bineînțeles! Go for it.
    Sorin:
    Dragă Sorin, nici o afacere care se respectă nu ia în considerare existența termenului „pe datorie”, așa că aici cred că se află cheia problemei tale. În ce privește băutura, eu personal nu am nimic împotriva consumului de alcool atâta timp cât nu rezultă în violență asupra nevestei (am stabilit că sunt feministă, da?).
    Altminteri, tocmai ce citii o carte despre un nene care era plătit să scrie necrologuri. Și avea un pinguin ca animal de casă. În mod normal însă nu cred că e un job separat și intră tot în sarcina ziaristului de toate zilele- că doar un profesionist într-ale necrologului n-ar face tâmpenii gen publicarea necrologului când omul e încă în viață, cum au făcut cu Gheorghe Dinică.

    1. Asta cu batutul sotiei nu s-a intamplat. Pana la urma ne-am despartit pentru ca i-am zis intr-o sambata seara in care ma plictiseam:
      – Iubito, in seara asta mergem la curve. Eu merg la o tipa beton, iar tu la ma-ta!
      Si eu sunt momentan somer (mai nou sa musti oameni de picior e o infractiune, unde a ajuns lumea asta Nadia!!!) dar am gasit un job nou, deja am dat anunt in ziar (der Spiegel): „Mamanc la domiciliu. Numai cu marfa clientului. Rog seriozitate.” Ce crezi despre asta?

Comentariile sunt închise.