Casa, dulce casa

 

Prolog

Statia autobuzului 300, Bucuresti.

Un nene: Nu va suparati, pot sa va spun ceva?

Nadia: Nu ma supar. Spuneti.

Un nene: Am lucrat la fabrica Nustiucare inca din 1975 si am fost unul dintre cei mai fideli angajati, am ajuns sef de raion in mai putin de un an ceea ce trebuie sa va spun ca altul de la noi din fabrica sa mai fi reusit eu nu stiu. Dar in 93 am fost disponibilizat fara nici un fel de compensatie pentru ca fabrica a intrat in faliment, asa ca m-am angajat la fabrica Nustiucum. Acolo am avut un accident la un utilaj in 98 dupa care nu am mai putut lucra si am fost pensionat pe caz de boala. Insa nici macar toata pensia pe care o meritam nu am putut s-o primesc pentru ca sefa de la resurse umane mi-a blocat dosarul si oricat am incercat sa obtin adeverinta de Dracustiece am fost refuzat. M-am dus acolo in fiecare zi timp de luni de zile si pana la urma am renuntat pentru ca eram prea bolnav si n-am avut bani sa-i dau in judecata. Sa stiti ca am fost insa printre cei mai buni muncitori pentru utilaje de Naibastie si in ziua de azi nimeni nu mai invata meseria asta, pe tineri nu-i mai intereseaza asemenea lucruri, si e pacat. Asa sa stiti.

Nadia:….

Nenea:…

Nadia:…

Nenea: Aveti sa-mi dati si mie 10 lei sa-mi iau o paine? Ar trebui sa aveti. Ca uite, sunteti norocoasa, va vine si autobuzul.

Nadia (se suie in autobuz): Imi pare rau.

 

 

Am ajuns in Bucuresti cu avionul, oarecum impotriva vointei mele, dupa ce am plans isteric pe aeroportul Heathrow si am fost la un pas sa ma intorc din drum inainte de imbarcare. In avion am avut parte de jucatori de barbut care parfumasera toata hardughia cu miros de picioare, asa ca stiam ca ma indrept spre casa. Cand am coborat din avion si-am vazut primele mutre acre la functionarii vamali, am stiut ca ajunsesem acasa.

Mi-am petrecut inceputul revenirii acasa intr-un soi de confuzie vecina cu disperarea. In primele nopti in Anglia n-am putut dormi din cauza de liniste, obisnuita fiind cu troncanit de tramvai, claxoane, masini, sirene, zanganit de geamuri cand trece vreun vehicul mai greu si ticaitul de la numeroasele ceasuri de masa ale maica-mii. In prima noapte la Bucuresti dupa mai bine de un an, n-am putut dormi din cauza de tramvai, claxoane, masini, sirene si zanganit de geamuri. Bonus: un cutremur care m-a prins treaza si m-a zgaltait in toata splendoarea celor sapte etaje ale blocului in care locuiesc.

M-am mirat sa aud ca nu mai exista bilete de autobuz in Bucuresti. M-am ratacit in propriul cartier si apoi in transportul in comun (dar asta faceam si inainte). Am coborat din metrou la Universitate in loc sa cobor la Unirii (dar asta faceam si inainte). Toate-s vechi si noua toate, mi-am zis cand am auzit ca Virgil Iantu face iar emisiunea cu miliardarul. Dupa cat am asteptat prin statii in Englezia, RATB si Metrorex mi s-au parut ale dracului de eficiente. Dupa ce am locuit intr-o suburbie ca-n desenele cu Postman Pat, centrul Bucurestiului la ora de varf mi s-a parut un iad de masini care trec pe verdele pietonilor, pietoni care misuna precum furnicile si zgomot, zgomot, ingrozitor de mult zgomot, in special muzica haus care rasuna din magazinul Bershka de la Unirii. (Serios, cum de nu i-a amendat nimeni pentru poluare fonica? Si cum suporta cineva sa intre in magazinul ala care bubuie de la cinspe poste distanta? Si cum sa iti cumperi haine d-acolo sustinand astfel o afacere care e suficient de nesimtita si toapa cat sa umple o piata intreaga de bubuituri?)

Pana la urma insa am inceput sa ma obisnuiesc. Si cand m-am vazut iar la ceas de seara prin Bucuresti, prin locuri de care ma leaga atatea amintiri si mai d-alea si mai d-alelalte si care au inceput sa ma inconjoare de te miri unde, a fost ca si cum n-as fi plecat niciodata.

Ceea ce a fost mai rau. Criza existentiala pe care o lasasem aici m-a luat in brate de era sa ma sufoce. Ce caut eu aici? Ce-am cautat eu in Anglia? sa ma intorc acolo ? Sa raman aici ? Pai aici ce fac? Dar acolo ce fac, din ce traiesc? Incotro ma indrept ? Am 24 de ani si n-am facut nimic memorabil, ce fac de-acum inainte ?

Si alte chestii. In Londra eram altcineva, mai sociabila si mai indiferenta. Dar Nadia a asteptat-o in Bucuresti pe Nadia care a fost altcineva si a pocnit-o urgent in cap cu toate sensibilitatile ei nepotrivite. Am dat iar cu ochii de locurile prin care am fost tantaloaica de atatea ori si mi-au dat lacrimile. I-am gasit pe oamenii pe care ii lasasem batrani cu mai mult par alb ca oricand, pe aia pe care ii lasasem tineri, alergand sa fie batrani sau alergand, pur si simplu, care incotro. Si culmea e, ca, de fapt, nici nu s-a schimbat mare lucru, poate ca niste schimbari radicale ar fi fost mai usor de inteles decat schimbarile mici si parsive.

Sunt ametita. Alte detalii dupa ce imi mai revin nitel.

11 gânduri despre „Casa, dulce casa”

  1. Odata si-o data ai sa faci niste bebi (cu sau fara maritis), n-o sa poti dormi noaptea din alte cauze decat tramvaiele… iar cand o sa reusesti dormi o sa dormi adanc.
    Deci solutia pentru insomnii si probleme existentiale sta probabil in schimbatul de pampersi.
    Am 24 de ani si n-am facut nimic memorabil
    🙂 te ajuta cu ceva daca-ti spun ca sunt altii care ajung la varste mult mai „respectabile” si tot asta le trece prin minte?

  2. Bun venit inapoi.
    Intamplarea cu nefericitul care si-a pierdut locul de munca si acum iti cere 10 lei pentru o paine (cam mult 10 lei pentru o paine, dar ajunge pentru un pachet de tigari sau 2-3 beri), e destul de comuna, doar ca mai circula si alte pretexte, cum ar fi : o doamne mai invarsta (care activeaza mai mereu pe langa sediu SNSPA din Povernei) care abia ce s-a operat si umbla cu reteta de la medic pe strada cersind cate 2 lei sa-si cumpere medicamentul, mai e si varianta cu „el si ea” care au venit la un interviu in bucuresti dintr-un colt indepartat al tarii si minune mare cineva intr-o masina de transport in comun le-a furat banii din buzunare si nu mai pot ajunge acasa (nu-i asa ca iti este mila de ei si ca le dai din mila macar 5 lei sa isi cumpere bilet de tren inapoi acasa), sa fim seriosi, e mai usor sa cersesti decat sa muncesti.
    Legat de traficul din Anglia si traficul din Romania, treaba e cam asa: in Anglia daca treci pe culoarea rosie a semaforului si supravietuiesti te poti alege cu o amenda, in Romania daca treci pe culoarea rosie a semaforului si supravietuiesti ai putea sa te alegi cu o medalie pentru curaj.
    La 24 de ani nu cred ca a realizat cineva ceva memorabil (am 22 de ani si pana acum n-am realizat nimic maret pentru omenire, inca sper), iar daca a realizat nu i se vor recunoaste prea repede meritele.

  3. Iti lipseste un viciu. Fara un viciu serios viata ta nu va avea niciodata un sens. O sa uiti ca o sa mori si o sa te manance viermii incet si sigur.
    Eu cand sunt intr-o stare maniaco-depresiva cant cu voce tare („vociferand cu voce tare si in stare vadita de ebrietate” cum a scris un politist despre mine acum multi ani) urmatorul cantecel:

    E usor de invatat si are versuri pline de intelepciune si profunzime. Canta pe langa bloc, intre 2 si 4 noaptea, astfel vecinii o sa te respecte mai mult. Eventual insoteste cantatul si cu un dans, va avea mai mult efect.
    Se pare ca visul meu, acela de a fii huligan la meciurile de sah, mai are de asteptat.

    1. Intre 2 si 4 noaptea risc sa ma intalnesc cu vecinul meu care se masturbeaza in scara blocului, daca nu cumva s-o fi lasat de aceasta apucatura cat am fost eu plecata.

      1. Stii prima data am crezut ca am citit gresit despre vecinul tau.
        Ai putea face un gest de caritate si sa suni la spitalul Bagdasar-Arseni (a.k.a. Spitalul Nr.9) sa il cazeze pe vecinul tau intr-o camera cu multe pernute pe pereti.

      2. Cand o sa ajungi la spitalul de nebuni o sa realizezi ca adevaratii nebuni, aia cu adevarat periculosi (mai sunt cunoscuti sub numele de politicieni, militari, politisti, avocati, bancheri etc.) sunt de fapt de partea gresita a gardului si a gratiilor.

  4. sunt oameni care nu fac nimic toata viata lor.. la 24 de ani poti sa spui ca abia ai inceput-o. ai timp sa faci de toate.
    daca poti, intoarce-te in Englezia, daca acolo te simti mai bine tu cu tine (se pare ca da), chiar dc ratb si metrorex par culmi de eficienta. 🙂
    pe strada mea nu circula tramvaie. doar multe masini. din fericire sunt extrem de putine interesectii si care sunt, sunt mici, deci nu-s ambuteiaje si claxoane. dar e un tembel care-si tureaza motorul, in fiecare noapte la 12.30. pot sa-mi potrivesc ceasul (ala de la telefon. si pe mine ma enerveaza ticaiitul celor de masa/perete, deci nu detin :))
    n-as vrea sa-ti spun „bun venit inapoi” ca nu vreau sa crezi ca te injur. 🙂

Comentariile sunt închise.