Ba nu, că nu sunt.

Întrupări inefabile ale conceptului de mamifer rozător, sculptură abstractă de Nadia Barbu, 2011.

Țin microfonul la filmarea de dizertație a unei colege, o treabă plicticoasă, dar care nu necesită prea mult efort propriu-zis, așadar, o îndeletnicire pe gustul meu. Până așează membrii mai muncitori ai echipei camerele și luminile, pot sta degeaba o groază, și la taclale cu alții care stau degeaba. Actrița principală, în vârstă de nouă ani, mă întreabă despre ce o să fie filmul meu.

O să fie un desen animat, îi zic eu. Îmi plac desenele animate mult de tot. Îi mai povestesc că am făcut zilele trecute cu prietenii o petrecere cu fimo (plastilină care se întărește după ce o coci și din care confecționează toți hipsterii bijuterii handmade și alte alea), unde am făcut figurine de tot felul, le-am băgat la cuptor și am râs ca tăntălăii.

Plastilină, zice ea, și se uită la mine sever.

Eu rânjesc ca un muțunache.

Păi bine, măi, Nadia, îmi spune foarte tânăra starletă. Chiar așa, plastilină și desene animate, nu-ți dai seama că ești om mare?

Ba nu, că nu sunt, răspund eu cu durere, dar îmi dau seama imediat că probabil are dreptate, cel puțin din punctul ei de vedere. Când aveam nouă ani, cineva de douăștrei mi s-ar fi părut de-a dreptul cu un picior în groapă. Deși mi se mai cere uneori buletinul când vreau să-mi cumpăr o bere, adevărul adevărat e că am înălțimea, forma și aspectul adecvate unui om mare și n-ar avea nimeni nici un motiv să mă ia drept altceva.

Totuși, nu-mi face nici o plăcere să fiu confruntată cu acest adevăr crud. Când un individ cu vârsta mai mare sau egală cu a mea are pretenția să mă port ca un adult- cum ar fi, să am un plan cincinal pentru activitatea profesională și unul cam tot așa pentru tot restul (de pildă: până la 30 de ani o să am atâta experiență, atâta salar, un copil și un câine), pot măcar să-l arăt cu degetul și să-i râd în nas că habar n-are despre ce vorbește, că a îmbătrânit și s-a făcut plicticos și nașpa. Dar copilul e copil, vede clar că nu sunt de-a lui și mă dă afară din teritoriul lui fără milă. Copilul simte că nu mai am nici o treabă cu lucrurile de care mă agăț într-un mod care începe să devină caraghios și sinistru precum Bette Davis în „Whatever happened to Baby Jane”, că ar trebui să mă duc să lucrez într-un birou, să mă mărit, să învăț să gătesc, să mă uit la telejurnal și să mă ia mama dracului.

Bine, ai dreptate, admit. Să zicem că sunt adult, dar, dar, dar, știi, în adâncul corazonului meu mic și negru, nu prea am crescut, și de-aia îmi place plastilina, și alte lucruri pentru copiii ca matale.

Ba nu, că nu sunt copil, mă pune la punct starleta. Eu sunt o actriță serioasă. Eu muncesc.

A, îmi zic eu în sinea mea. M-am liniștit. Habar n-are de nimic. Eu sunt ok, ea s-a făcut plicticoasă și nașpa înainte de vreme.

Și de-aci încoace nu mă mai îngrijorez, îmi țin pămătuful microfonic și căștile pe urechi și mă uit cu calm și zen cum actrița serioasă se manifestă (melo)dramatic pentru că i s-a cerut să se lungească în iarbă, ceea ce, vezi Doamne, o să-i murdărească rochia. Serios acum, care om sănătos la cap, de orice vârstă, s-ar plânge de așa ceva? Să te lungești în iarbă e megaextraordinar, mai ales că gazonul din parcurile englezoilor nu suferă de chelie sau rahați de câine.

Când am plecat de la filmare, am cerut insistent să mi se dea soluția pentru baloane de săpun care a făcut parte din recuzită. De-atunci tot suflu baloane și mi-am umplut camera de clăbuci.

Apocalipsa (Leul și Mielul), de Nadia Barbu, 2011.

P.S. Povestesc cuiva cu multă vervă despre viața politică a României.

„Un președinte de-ai noștri (l-am numit aci pe ilustrul Ion Iliescu), l-a așteptat în ploaie pe Michael Jackson vreo câteva ore, în timp ce protestatari se cățăraseră pe garduri în jurul lui și scandau Jos Iliescu! Nu mai știu dacă tot atunci sau cu altă ocazie a sărit din mașina prezidențială, l-a luat pe unul dintr-ăștia de guler și a strigat: „de ce huidui, măi animalule?” Această replică a rămas celebră, iar un cantautor român a produs și un cântec cu titlul sugestiv de Măi, animalule. Următorul președinte (onorabilul Emil Constantinescu), a fost atacat de alt protestatar cu o călimară cu cerneală, al cărei conținut i-a fost vărsat direct în față. A doua zi toate ziarele aveau pe prima pagină o fotografie cu președintele cu moaca albastră și călimară prelingându-se din bărbiță. Amuzant de numa-numa, dar dacă ar fi fost acid? Actualul președinte, bravul om prietenos Traian Băsescu, s-a remarcat prin capacitățile sale de a plânge, de pildă la o emisiune tv în timp ce recita o poezie compusă în onoarea mamei sale moarte, care pe atunci era în viață și bine-mersi. Poezia începea așa: Deasupra-ți cerul se înalță, și de pe el privesc în jos…”

Aici nu m-am mai putut abține și am izbucnit într-un chicotit isteric, iar interlocutorul meu mi-a spus un picuț supărat:

„Auzi, chiar așa de tâmpit mă crezi și profiți că nu știu nimic despre România, ca să-mi inventezi asemenea povești? Mâine-poimâine o să-mi spui că la tine în țară zboară dinozauri! Oi fi eu naiv, dar nici în halul ăsta…”

Și eu, na, ce era să mai zic.

8 gânduri despre “Ba nu, că nu sunt.

  1. Mai nou parcurile de pe plaiurile mioritice sufera de agenti de paza BGS supra-zelosi care isi iau in serios treaba si te intreaba ce intentie ai fata de o floare din parc chiar daca vad ca ai in mana un aparat foto atintit spre floare, sau Doamne Fereste ca un copil mic sa rupa o floricica dintr-un rond de 100 de flori (partea cu aparatul foto am patit-o personal, intamplarea cu copilul care a rupt o floricica dintr-un rond am vazut-o). Clar nu mai trebuie sa ne facem griji pentru florile patriei plantate in parcuri deoarece agentii vigilenti de la BGS sunt mereu la datorie (pacat ca nu alunga boschetarii care dorm cu sticla langa ei pe banci in parcuri).
    Cat despre plaiurile mioritice, ele raman o oaza de mister pentru straini, care in general vad Romania ca pe o tara in care se intampla numai lucruri extreme (de la Dracula care, cred ei ca isi asuprea poporul, pana la legile de impozitare a vrajitoarelor si satele care au ramas la fel din Evul Mediu si pana in prezent, ca sa nu mai zic de cazul in care un japonez a murit muscat de un caine fara stapan, evident cainele din Baskerville).
    Cred ca Romania ar fi o experienta turistica minunata si in acelasi timp socanta pentru pentru majoritatea strainilor.

  2. Aveam vreo 16 ani. Eram intr-o oarecare adunare impreuna cu oameni maturi, parintii mei, prieteni de-ai lor. Nu stiu de ce mi-a venit sa sar intr-un fel de „pasul strengarului”. Mi-am dat seama dupa primul pas ca „nu se mai cuvine” sa fac asa ceva la „varsta mea”. E ultimul moment de joaca pe care mi-l amintesc din copilarie.
    Anii au trecut. M-am insurat. Am o fetita. Unii spun ca cel mai frumos moment din viata e cel in care li s-a nascut copilul. Aiurea! Eu habar n-aveam ce-i cu mine :). Cele mai frumoase momente abia au urmat. Am reinvatat sa ma joc, sa ma stramb, sa modelez plastilina, sa fac corturi din paturi, sa joc ascunsa …
    Si chiar ma doare la palarie de ce cred altii despre asta. N-au decat sa fie ei maturi 🙂

  3. la 23 de ani aproape orice om este un copil. eu am 30 si-mi plac desenele animate si basmele. si nu am niciun fel de plan pentru urmatorul cincinal. doar asaaaa, ceva vag, sa raman in viata, de preferinta sanatoasa si sa-mi platesc rata. 🙂

  4. O intrebare ma roade de ceva vreme, in mintea mea bolnava, daca as studia la facultatea ta as putea prezenta pentru dizeratie sau chiar licenta un film porno? Cand eram strudent, impreuna cu un coleg visam sa fim regizori de filme porno (la Politehnica sunt cursuri extrem de plictisitoare). Ce e ciudat este ca nu ne-am dorit niciodata sa fim actori, cum viseaza probabail ceilalti barbati. Cred ca ar trebui sa existe la facultatea ta o intreaga disciplina csaar es tudieze ramura asta atat de vasta. Anual se fac mai multe filme porno decat restul filmelor la un loc (inlusiv telenovele), deci este o ramura bogata. Au chiar festivalurii si premii, exista si un Oscar al filmelor porno, o ramura cu profituri mari si bugete minime. O mina de aur Nadia!
    Asa, in rest copii suntem toata viata numai ca schimbam jucariile si pretindem ca suntem seriosi. Unii dintre noi pentru ca eu sunt total neserios si perfect iresponsabil, acelasi anarhist ca intotdeuna.

    1. Poanta la orice facultate de film e să reușești să pari artisticos, subtil și metaforic. Aici filmele porno cam eșuează, fiind ele de felul lor prost jucate, prost filmate și cu scenariu practic inexistent. Dacă te duce pe matale capul să filmezi un porno subtil și artisticos, păi încearcă, eu ce pot să-ți zic? Da’ cred că 1. e o inițiativă pierdută din start și 2. pentru care nu-ți trebuie școală de film.

      1. Apropo de jucarii si filme:

        Daca o sa mearga o sa vezi la ce jucarii lucrez eu in ultimul timp.

  5. Dizertatie am vrut sa zic, eu nu am facut master ca mi-au ajuns 5 ani de facultate. Fac progrese in ceea ce priveste limba turca siu cred ca am uitat definitiv limba romana.

Comentariile sunt închise.