Sunt o snoabă.

Cuvântul snob, așa cum îl folosesc eu (poate nițeluș impropriu) n-are nici o legătură cu stratificarea socio-financiară. Snobii pe care nu pot eu să-i sufăr sunt ăia care se cred foarte deștepți.

Ăia care au citit toate cărțile care merită citite și pot să reproducă pasaje din ele în momentele adecvate (dar mai ales în alea inadecvate, în care nu i-a întrebat nimeni nimic). Față de ei trebuie să spui și tu că ai citit toate alea sau să recunoști direct că ești un tâmpit iremediabil. Tot ei au văzut toate filmele care merită văzute, numai alea artisticoase și minimaliste, sau, în cazuri de snobism extrem, n-au văzut filme deloc, pentru că filmul e o formă inferioară de exprimare artistică, bună numai pentru plebe, loaze și râtani. Snobii ascultă muzică care (sic!) te ghâghilă în mod plăcut la ureche în timp ce-ți hrănește și sufletul, și râd în nas MTV-ului și altor porcării comerciale. Snobii au impresia că vorbesc paișpe limbi străine și aruncă din când în când replici fără sens în franceză (franceza e foarte cul în snobărime în ultima vreme, din ce am observat), arabă sau sârbocroată doar ca să arate că știu multe limbi străine, spre deosebire de loaze și râtani care se pricep doar să pocească engleza lui Beavis și Butthead. Snobii cred că știu să cânte la pian, să danseze pe poante și să joace sporturi burgheze, să zicem, tenis de câmp sau călărie, deși contactul lor cu domeniile cu pricina se rezumă la trei luni când erau la vârsta grădiniței și mamele lor obsesiv-compulsive deciseseră să le mai distrugă copilăria cu încă un curs în loc să-i lase să se joace în țărână ca tot plodul. Nu pot să-i sufăr. (Nu mă înțelegeți greșit, aș avea toată admirația pentru cineva care într-adevăr a citit două mii de cărți, știe zece limbi, cântă la șapte instrumente muzicale și mai e și bine-crescut. Snobii nu sunt nici cu adevărat cultivați și nici binecrescuți).

Din păcate aversiunea mea față de asemenea manifestări se rezumă la cazurile când ele se manifestă față de mine. Pentru că și eu am impresia că sunt foarte deșteaptă- o impresie care e posibil să nu fie ușor de susținut cu argumente valide. Probabil tocmai de aceea nu suport să am în jur indivizi care se cred Și Mai deștepți decât mine și simt nevoia să trag în ei cu sarcasm și falsă modestie. Eu sunt modestă, da, eu desenez elefanți roz, n-am mari pretenții să mă puneți pe un piedestal. Dar numai așa, ca să știți: produsele culturale pe care le consum Eu sunt alea care merită consumate și doar ce știu Eu merită știut. Ce nu știu eu e doar flecăreală cu care vă lăudați degeaba. Recunosc cu modestie prefăcută că mă uit la seriale mexicane de două parale pentru care am irosit vreme să le fur de pe Internet, dar de fapt ce încerc să transmit e că înțeleg suficientă spaniolă cât să mă uit la seriale mexicane de două parale fără subtitrări și tu, interlocutorul meu, probabil nu poți face asta.

De când am venit în Anglia a devenit mai ușor să observ că sunt și eu o snoabă, pentru că unii dintre oamenii pe care i-am cunoscut aici sunt ținte foarte ușoare. Pot de pildă să fiu nepoliticoasă și antipatică (dar fără să am mila de a produce un flit onest, rapid și definitiv) cu un băiat cumsecade care mă place, pentru că, în sinea mea, i-am ștanțat în frunte de la început o etichetă de idiot. M-am tot întrebat ce cap și ce coadă are comportamentul meu, în condițiile în care am trecut, ehei, pe vremuri, printre atâtea complicații amoroase de-a dreptul științifico-fantastice în care am fost chinuită ca hoții de cai, și ar trebui să fiu capabilă de empatie. Cred că explicația asta e: sunt o snoabă, de unde rezultă ideea subconștientă că oamenii mai puțin dăștepți și elevați decât mine, sau pe care megalomania mea i-a clasificat ca atare, nu sunt cu adevărat oameni și merită chinuiți, ba chiar e distractiv să procedăm astfel. „Mânca-l-ar mama pe el, chiar își imaginează că e suficient de bun pentru mine!” (N-am gândit chiar așa, cel puțin nu cu glas tare -eh, cu glas tare în gând- dar știu, că de fapt, de fapt, AȘA am gândit.) Când băiatul s-a oferit să-mi împrumute cărți (pe care eu, ce-i drept, le citisem deja la vârsta de maximum 12 ani), i-am cam râs în nas. Cum, băi, țâcă? Tu, mie, cărți? M-am minunat cu altă ocazie vreo zece minute încontinuu când l-am auzit folosind cuvântul „veto”. “Nu cred că nu știi tu ce înseamnă”, a zis el cu senină naivitate. Ba eu știu ce înseamnă, ce mă miră e că știi și tu. În fine, nu sunt mereu atât de veninoasă, în 90% din cazuri reușesc să-mi țin gura, dar tot mă Simt mai deșteaptă decât alții.

Și ce e mai rău e că sunt snoabă în două direcții. Vorbesc cu doi amici și unul face o referință inutilă la Jean-Paul Sartre, iar eu mă gândesc: Ce bine că nu sunt o pseudoculturală încrezută ca ăsta! Celălalt amic răspunde: Cine a mai fost și ăsta și de ce nu poate să aibă un nume normal și ușor de pronunțat? Iar eu mă gândesc: ce bine că nu sunt o ignorantă ca ăsta!

E groaznic. Foarte rău. Oribil.

Da’ nu știu cum să mă abțin.

10 gânduri despre “Sunt o snoabă.

  1. Mai nou snobii din Romania merg la spectacole de teatru fiindca da bine sa fi vazut la Teatru National Bucuresti, Doamne fereste sa mearga si la alte teatre cum ar fi Teatru Odeon sau Notarra ( exista si teatru „de firma”, iar daca nu exista trebuie inventat ).

    1. Aoleu, da! Rezon. O uitasem p-asta cu teatrul. Cum am putut să uit?😀
      Oricum, Teatrul Național are, în general, niște spectacole de toată jena. Sunt mai mari șansele să găsești ceva demn de văzut la unul din teatrele mai mici.

  2. Ti-am mai zis ca tu tragi spre stanga. Imi aduci aminte de mine in perioada anarho-punkista, numai ca eu aveam vreo 16 ani atunci. Modestia nu a fost niciodata punctul tau tare. Poate nici nu ar trebui sa fie, modestia e tot o forma perversa si alunecoasa de snobism. Lumea asta nu are nici o logica. Aici a inceput Ramazam-ul si in fiecare noapte pe la ora 3 un copil trece pe strada batand o toba imensa. Sunt oameni care nu beau apa ziua pe o caldura de 50 de grade. Urasc adultii cu prieteni imaginari numiti Allah sau Isus.

      1. Eu zic ca esti bine asa. Imi place autocritica ta pentru ca apreciez oamenii sinceri. Nimic nu e bun Nadia, nici stanga si nici dreapta. Si viata e trista, e trista pentru ca nu exista nimic pur si absolut, doar o insiruire de compromisuri. Si oamenii care isi doresc asa ceva ajung nebuni.

  3. eu am inteles ca-s o snoaba in doua situatii:
    1. cand o colega de serviciu a incercat sa ma cupleze cu un tip cu o figura de taran de la Dalga, 8 clase si confectioner intr-o fabrica de pantofi cu care n-aveam absolut nimic in comun. (n-oi fi citit eu 2000 de carti, dar 1000 am citit, chiar dc singura limba straina din dotare e engleza si aia cam de balta).
    2. cand am citit „eleganta ariciului” de murie burbery si am realizat, ingrozita, ca si eu m-as fi comportat cam la fel ca snobii din carte. sper eu ca as fi fost ceva mai politicoasa si as fi folosit gramatica ceva mai bine, dar per total cam la fel.
    cred ca toti, in mai mica sau mai mare masura suntem niste snobi.

    1. Ahhh. Nr 1 mi s-a întâmplat și mie de 1457 ori. Cred că are legătură cu prejudecata adânc înrădăcinată că Absolut orice e mai bine decât să fii o femeie singură, așadar, cum poate să-ți treacă prin cap să refuzi o oportunitate de a nu mai fi singură, indiferent cu cine? Iar când le întrebam pe amicele mele care aveau asemenea idei crețe „Tu ai ieși cu ăsta?” mi se răspundea prompt: „Ăă, poate că nu, dar eu nu sunt singură”.
      Eu n-aș trece-o p-asta la categoria snobism. Aș trece-o la „comportament de femeie normală care nu e disperată după puță cu orice preț”.

  4. Tu esti snobismul meu. Ma rog, o parte. Adica sunt convins ca toti ceilalti cititori sunt niste fraieri care nici nu pot concepe frumusetea ritmurilor, alternanta frazelor lungi si scurte. Ma rog, stilul.

    Nu inteleg de ce ar trebui sa fii modesta, sau sa nu fii snoaba. Sau megaloperson. Tu ai dreptul. La unii, snobismul e un simptom secundar, indirect, al personalitatii lor puternice, unice, superioare, formidabile. „Rampant” se potriveste mai bine, pacat ca nu avem in limba romana.

    Pe cand snobismul clasic e paiul de care se agata o personalitate slaba, care se simte pierduta intr-un ocean de lucruri necunoscute, precum arta, sau stiinta. Snobismul lor e incubatorul in care isi aduc la termen, artificial, creierele puhave.

    Dar sa revenim la mine.

    Daca eu vreau sa ma imbrac numai si numai de la Pull and Bear, inseamna ca sunt un snob schizoid chel si gras ? Nu. Inseamna ca am midlife crisis cu 15 ani mai devreme. Totul e relativ.

    E oare snobul de azi bizonul de maine ? Sau de ieri ? Sunt intrebari la care poate ca ar fi mai bine sa nu ne mai gandim.

  5. Snob = Sine Nobilitate (Fara titlu nobiliar/ de origine comuna). Asta se trecea in secolul 19 in Anglia in registrul de evidenta populatiei in dreptul persoanelor din proaspat aparuta clasa a burgheziei. Era persoane care, desi nu aveau titlu nobiliar, devenisera instarite in urma emergentei comertului si a industrializarii, si isi permiteau anumite luxuri care pana atunci fusesera apanajul exclusiv al nobilitatii. Cum cuvantul ‘burghez’ nu exista, trebuia folosit acest termen compus. Dar cum rubrica din tabel era prea mica, o prescurtau s.nob. Mi se pare absolut firesc ca toti sa fim snobi, intrucat cei mai multi dintre noi sunt de provenienta burgheza.

Comentariile sunt închise.