Am văzut Ţara Galilor, Irlanda şi alte alea (IV)

-live blogging şi nu prea, pentru că la Travelodge n-au wi-fi gratis şi nici perie de curăţat wcul-

Episodul 4, Limerick şi stâncile lui Moher

După ce am făcut cunoştinţă la Dublin cu irlandezenia de oraş, a venit momentul să cunoaştem şi irlandezenia de la ţară.

De fapt, Limerick se vrea şi el un oraş, ceva mai mic decât Satu Mare, să zicem. Are tot ce i-ar trebui unui oraş, în principiu, ba chiar are şi nişte atracţii turistice, printre care un castel medieval, care arată exact ca un desen pe care l-ar fi făcut oricare dintre noi în copilărie în legătură cu conceptul de castel, cu turnuleţe care au marginea aia dinţată în sus şi un poduleţ peste o apă albastră, cu cer de asemenea albastru deasupra şi verde irlandez în fundal. La castel vinde bilete Femeia cu barbă (nu glumesc), indiciu clar că nu mai suntem la oraş, iar în castel puteţi urmări cel mai amuzant filmuleţ de prezentare al tuturor timpurilor, în care o babă cu părul în dezordine se jeluieşte cu accent irlandez despre un asediu sau nişte războaie sau ceva de genul ăsta, în timp ce un june cu ketchup pe piept trage să moară horcăind timp de vreo 10 minute neîntrerupt, distrăgând astfel atenţia de la informaţia cu importanţă istorică oferită de personajele care au rămas în viaţă.

Ol douz iong lads doing in dă mod! O, sweet Mary modăr of Gizos!

Limerick are şi un muzeu al Limerick-ului, administrat de doi bătrânei surzi care păzesc acolo nişte ceasuri şi pipe vechi etcetera etcetera. Tot în Limerick se mai află o catedrală veche şi micuţă, pe care o vedeţi binişor dacă aruncaţi un ochi din prag, şi asta e tot ce veţi face pentru că o tanti comunistă vă va cere pe loc trei euro dacă pretindeţi fie şi un pas mai departe, se mai află şi un parc mai mic decât o jumătate de Cişmigiu, şi…ăăă…şi, nu mai ştiu, sincer, nu e mare lucru de văzut. Spre deosebire spre exemplu de Cardiff, care e un oraş mic foarte vesel şi plin de el, Limerick-ul e un oraş mic deprimant şi mort, mai deprimant decât multe oraşe româneşti. Mie Brăila mi s-a părut foarte deprimantă, de pildă, dar Limerick-ul cred că o ia, chiar dacă în Brăila nu se găseşte nici un castel medieval. Şi e atât de evident că eşti la ţară, în mijlocul nicăieriului, într-un ţinut care nu-i la fel de bogat ca Anglia, unde faleza se încuie cu cheia la ora şase, unde autobuzele trec din oră în oră ca rata de la Urlaţi şi unde oamenii nu curăţă rahatul de la propriul câine, încât mai că te simţi ca-n România, probabil, doar că în România eu n-am fost niciodată la ţară. M-am simţit însă ca în România când am auzit un nene vorbind româneşte undeva lângă mine şi m-am întrebat ce-o căuta un român acolo în mijlocul nicăieriului- după care mi-am amintit că şi eu eram în aceeaşi situaţie.

Limerick-ul ar fi continuat să existe fără nici o personalitate demnă de o statuie, dacă Dumbledore din primul Harry Potter n-ar fi murit (aici, costumat ca regele Arthur, ce-i drept.)

În lipsă de alte activităţi, m-am holbat intens la pietrele dintr-un cimitir vechi, ceea ce m-a deprimat şi mai rău. Toate cimitirele vechi au o proporţie semnificativă de oameni care au murit tineri, neveste care au murit la naştere, băieţi care au murit în război, copilaşi care au murit de pojar sau alte chestii care sunt fleacuri în ziua de azi. Şi pe lângă cugetarea oricum tristă că la doi metri sub pământ ajungem cu toţii, te izbeşte una şi mai tristă cum că nici măcar n-ai garanţia că ajungi acolo după ce trăieşti mult şi bine, sau îţi vezi plozii mari sau mai ştiu eu ce. Mormintele de copii mici sunt cea mai sinistră chestie inventată vreodată, în special când părinţii au insistat să scrie că n-a murit, dar a adormit întru Domnul, sau altă vrăjeală ieftină din aceeaşi categorie, sau, şi mai rău, să planteze acolo jucării. Dar în fine, eu nu-s ateu cinic, sunt d-ăla care ar vrea să poată fi credincios prost.

Tot în lipsă de alte activităţi, aş fi putut să citesc intens din Biblie, pe care catolicii simpatici ai acestei ţări mi-au lăsat-o la îndemână în camera de hotel, dar cum o citisem deja în tinereţe,  m-am trezit în loc de asta că mă uit o groază la televizor, treabă pe care n-am mai făcut-o ca lumea de când am plecat din România, pentru că în Anglia n-am televizor. Am privit astfel un film absolut genial de neintenţionat amuzant, coproducţie România-SUA, presupun, unde Adrian Pintea este devorat de gândaci uriaşi şi prost generaţi pe computer în primele trei minute, înainte să apară genericul măcar. În continuare, băiatul care făcea sex cu Brooke Shields în Laguna Albastră şi băiatul care manevra teleportorul în Star Trek:Generaţia Următoare coboară într-o mină veche împreună cu Monica Bârlădeanu ca să aducă de acolo nişte smaralde, lucru pe care reuşesc să îl facă după ce se luptă eroic cu gândacii uriaşi. “Ce pizda mă-sii sunt ăştia?” întreabă omul din Star Trek când vede gândacii pentru prima oară. „Gândaci!” Răspunde omul care a făcut sex cu Brooke Shields, împuşcând gândacii cu un soi de laser verde. (Din păcate, băiatul care vă oferă credit doar cu buletinul nu e la fel de norocos şi gândacii îi taie capul în felii la un moment dat.)

pretty.

Ca să nu mor în chinurile plictiselii, am fost într-o excursie de o zi la stâncile lui Moher. Cu această ocazie am priceput în sfârşit care e poanta cu Irlanda şi de ce se laudă ăştia atâta cu ea, pentru că atâta verde şi ape albastre şi castele presărate peste tot merită ceva laude- nici nu mai zic de stâncile în sine, care sunt înalte şi ascuţite şi frumoase, apa oceanului se sparge de ele cu multă spumă albă-albă de arată ca un tiramisu acolo unde se întâlneşte cu stânca, unde nu se întâlneşte e albastru-verde mai mult decât ar fi civilizat din partea ei, şi mai mult decât atât n-am ce să zic pentru că ce e frumos trebuie văzut, nu descris de jurnalişti rataţi ca subsemnata. A, şi pleci de acolo cu faţa sărată pentru că aşa vrea vântul care vine dinspre Ocean, şi tot vântul ăla îi plimbă pe vulturi de colo-colo de nu reuşesc amărâţii să ţină traiectoria pe care şi-ar dori-o nici de frică.

I said, pretty.

Am înţeles că stâncile astea sunt un loc foarte popular pentru sinucideri. Adevărul e că dacă tot ţi s-a pus pata să te sinucizi, măcar s-o faci într-un peisaj frumos- păcat că trebuie să plăteşti bilet înainte (da, în capitalismul sălbatic al zilelor noastre, ţărmul mării a ajuns îngrădit şi trebuie să plăteşti bilet ca să-l vezi). Peste tot sunt presărate afişe ale asociaţiei caritabile Samaritenii, care se oferă să vorbească cu tine şi să-ţi asculte păsul, să te convingă totuşi să nu te arunci în ocean. Conform colegilor mei de autocar, tocmai se mai aruncase cineva chiar cu o zi înaintea vizitei noastre. Eu nu eram atât de prost dispusă, aşa că m-am întors cu bine de acolo, ba nici măcar n-am trecut de panoul cu E INTERZIS ŞI PERICULOS SĂ DEPĂŞIŢI ACEST PUNCT şi pe care îl depăşea toată lumea.

Atât din Irlanda, cu verdele şi castelele ei cu tot. Mâine plecăm spre casă.

Obelix a fost aici

Rămâneţi pe frecvenţă pentru povestea lungului drum înapoi spre Londra şi impresii de final, în ultimul episod! 

2 gânduri despre “Am văzut Ţara Galilor, Irlanda şi alte alea (IV)

  1. Din Irlanda trebuie sa pleci mahmura, altfel nu te crede nimeni ca ai fost acolo. De ce a trebuit ca polonezii sa vina aseara in vizita la mine? Ca sa ma doara pe mine acum capul? Bine ca nu au fost turci ca ma durea altceva acuma. Muahahaaa Femeile sunt tot asa urate?

Comentariile sunt închise.