Am văzut Ţara Galilor, Irlanda şi alte alea (III)

-live blogging din primblările Nadiei şi aşa mai departe-

scurtă introducere pe tema mijloacelor de transport

Îmi plac trenurile. Deşi în trecutul meu glorios am fost jefuită într-un tren şi am petrecut de 2 ori în viaţă mai mult de 24 de ore consecutive într-un tren jurându-mă ulterior că nu mai vreau să văd trenuri în viaţa mea, adevărul adevărat e că îmi plac trenurile foarte mult, şi nu numai pentru că mi-e frică de avion.  Îmi plac gările, cu tot cu vocile lor de femei care anunţă ce şi cum, sunt dezordonate şi romanticoase şi n-au nimic din aseptizarea depersonalizată şi înfricoşătoare a unui aeroport, îmi plac şinele care ţin călătoria în linie dreaptă,  îmi place că am loc să-mi mişc picioarele şi dacă mă uit pe geam văd verde şi maro şi albastru cum aleargă spre mine cu căsuţe şi ochiuri de apă şi căpiţe de fân şi vaci şi oi şi căluţi, îmi place  să citesc numele diferitelor localităţi şi să mă minunez de mintea ăluia de le-a botezat. Îmi place tropăitul trenului.

Ce o fi fost în capul ăstuia, de exemplu?

Şi mă deprimă că nimeni nu face nimic pentru noi, ăştia de ne plac trenurile, deşi trenurile sunt sigure, simpatice şi prietenoase cu mediul. Toată lumea se gândeşte numai cum să construiască mai multe şosele, mai multe autostrăzi, mai multe aeroporturi, mai multe piste de biciclete, mai multe nave spaţiale, ce-o mai fi, în timp ce căile ferate se duc de râpă cam peste tot, nu numai în România. Mă rog, în România se desfac în bucăţi de-a dreptul, cu ajutor binevoitor din partea amatorilor de fier vechi. În Marea Britanie, trenurile sunt doar un mijloc de transport scump, în care nu mai investeşte nici cucu, după cum se plângeau odată snobii liberali simpatici din ziarul meu preferat The Guardian. Şi totuşi, cum ar zice naratorul din genericul de la Femeia Bionică, avem tehnologia, putem reconstrui- un viitor de aur pentru trenuri, adicătelea. Să le facem mai rapide, mai frumoase, mai deştepte. Dar nimeni n-are interes să facă asta. Că doar există avioane. Şi maşini. Şi alte alea. Şi corporaţii care nu dau două parale pe ce-i place Nadiei. Pfft.

Atât momentan. Înapoi la programul nostru obişnuit.

Episodul 3, Dublin

Iată-mă şi aici, după un popas într-un târguşor drăgălaş cu numele de Capul Sfânt (Holyhead) şi o călătorie cu feribotul în urma căreia mă bucur să raportez că vapoarele nu se alătură avioanelor pe lista mijloacelor de transport cu care refuz să călătoresc. Deşi nu prea am simţit că mă aflam pe un vapor, în afară de faptul că se vedea marea pe geam- valurile erau line, iar înăuntru arăta mai degrabă ca într-un restaurant dotat şi cu cazinou.

Mai bine valuri decât nori.

Există locuri care se dovedesc a fi exact aşa cum ţi le-ai imaginat, şi cu bune şi cu rele, iar Dublinul e unul dintre ele. Irlandezenia, că nu ştiu cum altfel să-i zic, te înconjoară şi te loveşte de pretutindeni. Gata cu Marea Britanie a lui Health and Safety, a CCTV-ului, paranoiei  şi a serviciilor impecabile. Aici lumea e mai relaxată, dar asta nu contribuie musai şi la relaxarea turistului. De pildă, cu cât mai puţin spus despre hostelul unde am stat-  administrat de un bolivian care a postat pe uşă un anunţ bilingv englezo-spaniol unde mesajul în engleză n-avea nici o legătură cu ăla în spaniolă – cu atât mai bine (am impresia că aş fi fost mai curată dacă nu m-aş fi spălat deloc sau în general dacă nu aş fi atins nimic din baia aia.)

Cea mai irlandeză dintre chestiile irlandeze e iubirea lor pentru băutură. Oricât ne-am minţi singuri că suntem deschişi la minte şi stereotipurile culturale nu ne pot atinge, vă asigur că ăsta cu băutura intră în categoria Nu iese fum fără foc. La naiba, oamenii începuseră să se îmbete încă de pe feribot. Iar în nici trei zile petrecute în acest frumos oraş am putut observa, deşi am umblat numai pe lumină, o cantitate impresionantă de beţivi împleticindu-se pe străzi sau pur şi simplu zăcând liniştiţi pe gazon în vreun parc. Cu toţii arătau ca cel mai stereotip beţiv irlandez pe care vi-l puteţi imagina, cu ochi mari albaştri, bărbiţă şi băscuţă de lână. Din fericire pentru sănătatea localnicilor, magazinele de băutură se închid, prin lege, la ora zece. Adică închid uşa, dar băutura poate fi în continuare procurată de la proprietar până târziu în noapte dacă bateţi în geam, doar ce credeaţi?

Cel mai irlandez loc din Irlanda

Păi dacă e băutură, băutură să fie! M-am dus şi eu la legendara fabrică de bere. Berea fiind Guinness, de care eu nu mai băusem, dar las că mi-au dat ei să beau în preţul vizitei. Eu sunt mai degrabă un om al vinului decât al berii, dar admit că asta e foarte bună, aromată şi densă, îşi merită renumele pe deplin. Vizita propriu-zisă prin fosta fabrică ajunsă muzeu a fost doar vag interesantă, dar am ieşit de-acolo extrem de foarte bine dispusă. La distileria Jameson n-am mai ajuns, că nu le am cu whisky-ul, dar am auzit că nici aia nu e de lepădat.

Un alt obiectiv turistic local este cartea din Kells, o biblie ilustrată foarte sclipicios şi colorat acum vreo două mii de ani, păstrată la Trinity College al Universităţii din Dublin.  Până să apuci să vezi cartea, vezi o coadă imensă în afara clădirii unde e păstrată. Apoi trebuie să auzi un student făcând glumiţe plicticoase de ghid turistic vreo jumătate de oră (partea asta nu m-a deranjat, pentru că băiatul era absolut adorabil şi mai făcea şi gropiţe în obraji când vorbea). Apoi te plimbi printr-o expoziţie care îţi explică de ce cartea e importantă şi măreaţă şi tot aşa. Într-un final glorios vezi cartea mică şi amărâtă şi-ţi zici singur: „Asta e tot? Pentru asta am aşteptat atâta?” După care nu mai ai ce face şi trebuie să pleci mai departe. Eu am mai vizitat o închisoare şi un muzeu al spiriduşilor unde te puteai poza pe un scaun uriaş, cu o ceaşcă de ceai uriaşă în mână, dar sinceră să fiu n-aş şti ce să recomand cuiva să vadă.  Cartierul lor sociabil şi hipsteresc se numeşte Temple Bar (evident că e şi un bar anume care se numeşte Temple Bar) şi e un fel de Lipscani mai spălat şi fără gropi, unde irish puburile sunt chiar irish puburi şi, din păcate, la tot pasul se găseşte un idiot care să-ţi zdrăngăne din chitară, de pildă, un cover după Wonderwall. Tot în Dublin s-au născut o groază de scriitori celebri, printre care şi James Joyce, de care pe mine personal mă doare în papuci, dar am văzut azi nişte americance extrem de entuziaste să se pozeze cu statuia lui- deşi, e adevărat, l-au numit în mod repetat Oscar Wilde.  (Am întâlnit şi români fericiţi, dar americani deştepţi, niciodată.)

Iar aşa se vede Dublinul din turnul celui mai irlandez loc din Irlanda

Aş zice că cel mai bun lucru e pur şi simplu să te plimbi, să te uiţi în dreapta şi-n stânga şi să te îmbibi de irlandezenie. Nu pot să zic că am văzut nimic care să mă lase cu gura căscată, nici vreun stil arhitectural măreţ, nici vreo minune a lumii, din contră, senzaţia foarte românească de „Uite ce curat, frumos şi vestic e vestul” e cam nejustificată pe aici, mai ales că prin partea locului se găseşte probabil cea mai mare cantitate de ţigani şi ţopârlani români de prin tărâmurile astea. Dar irlandezenia e impresionantă. Ăştia suntem, cu ăştia defilăm, se simte că s-ar auzi din cuget şi din simţiri la tot pasul. Şi ne place să defilăm, bem până cădem sub masă, totul se numeşte Patrick O Nu Ştiu Cum şi ne plac toate chestiile irlandeze. Ca atare, chestiile irlandeze au reuşit să-mi placă şi mie. E un oraş care are un pic din toate şi totuşi o identitate culturală foarte clară. Dacă Dublinul ar fi un individ uman, l-ai recunoaşte de la distanţă. Dacă ar fi o pagină dintr-o carte de colorat, ar fi colorată fără să depăşească liniile.

Cel mai urât castel din câte am văzut vreodată, făcut din 3 stiluri arhitecturale diferite. Arhitectul era foarte beat sau a fost înlocuit de fiecare dată când pica din nou în comă alcoolică.

În altă ordine de idei, nu puteam să mă nasc şi eu într-o ţară cu o muzică populară mai uşor de suportat? Aia irlandeză sună destul de simpatic, dar cred că dacă Bucureştiul ar lua-o vreodată pe drumul turismului mândru de sine, n-ar intra nimeni într-un magazin de suveniruri de unde să răsune non stop hore şi hăulite.

Ajunge cu Dublin (sau Doblin, cum pronunţă ăştia.)  Mâine plecăm mai departe.

-va urma!-

P.S. Semafoarele pentru pietoni din Dublin scot un zgomot de parcă ar vrea să te împuşte cu laser de fiecare dată când becul se schimbă din roşu în verde. Nu înţeleg cum se pot obişnui oamenii de acolo, sau măcar cum de nu fac mişto la fiecare traversare. N-am mai auzit pe nimeni încercând să imite sunetul în afară de mine, dar eu am şi reuşit.

3 gânduri despre “Am văzut Ţara Galilor, Irlanda şi alte alea (III)

  1. ai un umor fantastic. ar trebui să te păstreze ăstia acolo, pentru că şi dacă nu e nimic de apreciat acolo tu tot ai reuşi să atragi atenţia oamenilor asupra acelor locuri, măcar prin farmecul personal.
    spor-t.

  2. In textul de mai sus unde e un spatiu liber trebuia sa apara asta:

    Asta ar trebui sa fie noul imn al Irlandei.

Comentariile sunt închise.