Am văzut Ţara Galilor, Irlanda şi alte alea (II)

-Laiv blogging din primblările Nadiei prin insulele astea caraghioase, transmis de pe un calculator pe care tocmai am găsit diacriticele-

Episodul 2: Liverpool

Oraşul Liverpool, al cărui nume s-ar putea traduce în două feluri la fel de sinistre, nu e nici în Ţara Galilor, nici în Irlanda, dar era în drum, aşa că de ce să nu aruncăm un ochi şi pe aci?

Doar că odată aruncat, ochiul nostru se întoarce înapoi în ghearele unei depresii, pentru că Liverpulul e un oraş tare dubios şi amestecat din blocuri gri, schelărie şi şantier, cărămidă roşie, firme de pe care pică literele, monştri modernişti din metal şi sticlă, vapoare, briză de mare şi oameni albi din clasa muncitoare care vorbesc înghiţind vocalele şi arată îmbătrâniţi şi bătuţi de vreme. Pe strada unde am avut cazarea, mai mult de jumătate din prăvălii erau abandonate şi restul păreau gata să se prăbuşească în timpul programului de funcţionare.  N-am mai văzut atâta faliment în jur de când sunt, ceea ce e o declaraţie cu greutate, mai ales când vine de la o româncă.

It s the Happy Happy Joy Joy Town!

Atmosfera generală e de oraş din benzile desenate, aflat încă în aşteptarea supereroului ocrotitor, unde, în colţul desenului, stă scris într-un pătrăţel galben : „Acesta e  Liverpoolville, un loc zguduit de infracţiuni şi recesiune, unde justiţia e coruptă, poliţia e fără putere şi cetăţenii nu au decât un singur apărător spre care să-şi îndrepte privirea: Batman!”  Sau Spiderman. Iar până când o apărea unul din sus-numiţii, liverpulezii mai că nu se crucesc (sau râd pe înfundate) când aud că a venit cineva în urbea lor tristă în scop turistic.

Cel mai interesant lucru din Liverpool este stadionul Anfield Road. Eu nu-s fan Liverpool FC în mod deosebit, de fapt, mă doare în general în papuci de fotbalul englez, chit că ei au inventat sportul, dar ăştia în special au un palmares impresionant, de ce să nu recunoaştem. M-am tras în poză cu ultima cupă a Campionilor Europeni originală (s-a desfiinţat regula cu primitul unei cupe originale dacă o câştigi de trei ori imediat după ce Liverpool a reuşit isprava la Istanbul în 2005), ca să arăt tuturor cunoştinţelor pe care nu le interesează şi mai ales mamei, care volens-nolens s-a uitat şi la meciurile Stelei cu mine pe vremuri. Nu prea sunt gentlemeni englezii ăştia: vestiarul echipei care joacă în deplasare n-are nici izolare fonică şi nici încălzire, ba într-o vreme cică era decorat şi cu peşte stricat ascuns strategic lângă aerisire pentru intimidarea adversarului. Cum de ai noştri nu s-au gândit niciodată la aşa ceva? Din câte am înţeles, mai există o echipă de fotbal locală, care a jucat cândva cu Dinamo Bucureşti şi faţă de fanii căreia nu e sănătos să-i pomeneşti pe ăilalţi, dar nu mi-am mai bătut capul şi cu ei, învingătorul trebuie să ia totul.

Cine are nevoie de ăştia, când îl avem pe Bănel Nicoliţă?

Printre lucrurile cu care se mai laudă Liverpulul sunt cele două catedrale mari, anglicană şi romano-catolică. Cea anglicană, roşiatică şi pătrăţoasă ca o uzină a Satanei proaspăt ridicată din străfundurile Iadului, n-are nimic remarcabil în afară de faptul că e foarte mare, mare, imensă, uriaşă, monstruoasă, cea mai mare din Marea Britanie, atât de mare încât există probabil oameni în Southampton care o pot zări într-o zi senină, iar când eşti înăuntru îţi provoacă vertij să te uiţi în tavan.

Dumnezeul anglican are complexe de inferioritate.

Cea romano-catolică, în schimb, arată ca o navă spaţială, un monstru de beton circular cu picioare de păianjen, tot din beton, o coroană de cruci ascuţite ca nişte suliţe, un altar în aer liber şi panouri de sticlă colorată care străjuiesc intrarea. Şi un cafe-bar tot la intrare. Catedrala se numeşte Regele Isus şi e, în esenţă, un monument de kitschoşenie, dar, până la urmă, cea mai potrivită clădire pentru titlul de catedrală din câte am văzut vreodată. Dumnezeu, dacă ar exista, n-ar fi un amic care arată şi gândeşte ca noi şi cu care să stăm de vorbă amical. Ar fi un extraterestru. Cum să vorbeşti cu un extraterestru dacă nu dintr-o navă spaţială?

Dumnezeul catolic încă nu s-a hotărât dacă e fan Kirk sau Picard.

Liverpoolul mai e cunoscut şi ca loc de origine al Beatleşilor, şi cred că voi surprinde pe absolut nimeni când voi spune că interesul meu pentru această chestiune a fost admirabil, sublim chiar, dar a lipsit cu desăvârşire. Un alt simbol cultural local pare să fie creatura numită Mielobanană, un fel de struţocămilă care a dus mai departe încrucişarea interspecii către una interregnuri şi pe care o iau şi eu cu mine sub formă de magnet de frigider. Propun de asemenea pentru postul de simbol cultural prăjitura cu lămâie extrameganemaipomenită pe care am mâncat-o într-un bistro intitulat chiar Bistro, pe undeva pe lângă parcul Sefton. Liverpoolul nu e un oraş frumos, dar are un je ne sais quoi, să spunem. Uneori ai poftă de biscuiţi săraţi şi nu de prăjituri cu ciocolată.

Mâine plecăm mai departe, sunt curioasă ce-au inventat irlandezii în materie de numerotări originale ale transportului în comun, acum că am văzut cele 4 autobuze cu numărul 82 care există în Liverpool, fără să punem la socoteală, desigur, 82E şi 82X, care pleacă din aceeaşi staţie. Braşoveni, vârâţi-vă unghia în gât!

-va urma-

3 gânduri despre “Am văzut Ţara Galilor, Irlanda şi alte alea (II)

  1. Sa imi povestesti neaparat cat mai beau irlandezii. E singura tara in care am cunoscut un om vesnic beat, nu mai fusese treaz din 94′ numai in satele de prin Vaslui mai intalnesti asa ceva. Guinness e la fel de buna? Visez si noaptea la berea aia.

  2. Turcii nu beau din cauza religiei. Trist. Mai sunt si alegeri, circ in toata regula mai ceva ca la noi.
    In care parte te duci, in Irlanda de Nord sau in Republica Irlanda? Nu ca sunt mari diferente, doar poate dialectul ala gaelic sau celtic sau cum ii zice.

Comentariile sunt închise.