Am vazut Tara Galilor, Irlanda si alte alea (I)

-Laiv blogging din primblarile Nadiei prin insulele astea caraghioase, transmis de pe un calculator fara diacritice-

Episodul 1: Cardiff

Cardiff este capitala tinutului intitulat in engleza Wales si in romaneste Tara Galilor- desi, pare-se, in mod eronat, pentru ca astia sunt celti si galii erau de fapt din alt trib, sau cel putin asa am fost informata de cineva care a petrecut mai multa vreme pe Wikipedia decat mine.

Berea locala se numeste Brains, dar o pot bea si non-zombii, presupun. Puteti afla acest lucru de cum va gasiti la fata locului, pentru ca numele ei e inscriptionat pe un turn mare chiar langa gara principala, ceea ce ar putea sa-i bage serios in sperieti pe majoritatea non-zombilor. Nu pot pretinde ca am retinut cum se numesc alte lucruri locale, din pacate, si asta pentru ca vorbirea si mai ales scrierea galeza sunt foarte asemanatoare cu rezultatul plimbarii unei pisici peste tastatura calculatorului, doar ca pisica ar fi putut, probabil, sa spuna totul cu mai putine litere.

Cu toate astea, e foarte usor sa-ti dai seama ca ai ajuns in Cardiff, sau macar ca te afli in Wales, caci galezii fara patriotism local se simt ca Dracula fara sange si maestrul Lacatus fara minge.  Primul lucru pe care l-am zarit cum am intrat in oras a fost steagul alb-verde cu un dragon rosu prietenos, urmat la mica distanta de firma unui magazin intitulat Welsh Things. Am mancat Welsh Ice-Cream intr-un pub, care e la fel cu orice alt fel de inghetata de vanilie din lume, doar ca se numeste inghetata galeza, am vazut un fel de Romexpo galez intitulat Really Welsh Pavilion, care ar putea sa umileasca orice pavilion impostor ce ar indrazni sa pretinda ca e mai galez decat el, si aproape ca m-am dat intr-un carusel galez, inventie care in Wales se numeste, sa ma manance purecii la noapte daca glumesc, Cai Alergatori Galezi. In magazinele de suveniruri se vand papusi galeze cu inscriptia „Buna, sunt o papusa galeza si ma cheama” (completati aici cu un nume imposibil) atarnata de gat si va puteti cumpara inclusiv ratuste de cauciuc cu care sa faceti baie, imprimate cu steagul din Wales. Va puteti cumpara, de asemenea, semne de carte, felicitari si odorizante pentru automobil a caror materie prima este balega de oaie si poarta denumirea adorabila de SheepPooPaper. Galezii isi iubesc oile, iubesc natura, nimic nu se pierde, totul se transforma.

Orasul in sine e cam de marimea Brasovului, sa zicem, asa ca n-ai nevoie de multa vreme ca sa te lamuresti ce e de vazut. La fel ca brasovenii, galezii au gasit si ei un mod absolut ilogic de a numerota autobuzele- daca la Brasov te trezesti ca acelasi numar circula pe trasee diferite, aici autobuzul are un numar diferit la dus si la-ntors, probabil ca sa iasa mai multe la numaratoare in total si sa para orasul mai important.

Ce nu prea au gasit galezii sunt lucruri cu care sa se laude (in afara de simplul fapt ca sunt galezi), altfel nu-mi explic de ce s-ar obosi cineva sa puna o placa memoriala in onoarea unui nene pe nume John Smith a carui unica realizare notabila e o diploma de licenta in Economie (nici macar cu Onoruri), adica are exact acelasi CV ca jumatate din tineretul licentiat al Romaniei. Prin oras sunt presarate, de asemenea, printre carciumi si magazine cu toale, cele mai comuniste monumente pe care le-am vazut vreodata intr-o tara care n-a fost niciodata comunista, reprezentand, de pilda, o mama cu copilul si cu freza Andei Calugareanu circa anul in care Anda Calugareanu era la moda, ca habar n-am, precum si un miner cu pumnul strans privind catre cincinal in patru ani si jumatate. Un miner statuar ceva mai interesant, semi-dezbracat si insotit de o negresa sexy, se gasea pe undeva prin port, dar n-am reusit sa aflu cine l-a facut si de ce.

Portul, apropo, e foarte simpatic, avand pe-aproape o piata botezata dupa Roald Dahl, precum si biserica norvegiana unde sus-numitul a fost botezat si a carei austeritate fotogenica mi-a adus aminte de povestile deprimante ale lui Andersen (da, stiu ca nu era norvegian, dar pentru mine toti nordicii sunt o apa si-un pamant), in special aia unde un baiat pe nume Johannes, care e mostenitorul unei familii bogate fara sa aiba habar, e ingropat de o furtuna de nisip intr-o biserica dupa ce i-a murit iubita si a petrecut si vreo sapte ani la zdup degeaba. Mai stie cineva cum se numeste povestea?  Tot foarte simpatic si fotogenic este castelul din Cardiff, unde vi se pot servi atat mostre de istorie medievala, cat si victoriana. In castel a locuit la un moment dat un lord pe nume Bute -nici o legatura cu boxerul cu acelasi nume- care era atat de bogat, incat isi permitea sa aiba, la fiecare cina, un pomisor de vita de vie nou-nout, intr-un ghiveci, in mijlocul mesei, din care sa manance struguri cand a terminat cu restul procedeului de imbuibare. Ganditi-va la asta si plangeti. Dupa numele lordului Bute este botezat un parc mare, mare si verde, verde, strabatut de raul Taff, pe care m-am plimbat cu un vaporas condus de un baiat absolut adorabil si care se numea (vaporasul, nu baiatul), in mod surprinzator, nu vaporas galez, ci apo-buz, asa cum troleibuzul lor se numeste indoi-buz, pentru ca se indoaie de la mijloc.

Intr-un final glorios, trebuie sa spun si asta: am vazut-o pe Betty, absolut intamplator. Da, pe ea, pe regina. Mamaia regala era imbracata cu o rochita albastra si o palariuta albastra si a iesit dintr-o cladire chiar cand eu eram gura-casca pe acolo prin port in cautarea unui WC, in tipetele copiilor si pitipoancelor,  motiv pentru care am putut s-o vad destul de binisor. Nu mai zic ca fiu-sau, cel mai urat barbat din lume, era si el acolo, insotit de nevasta lui Camilla, pe care nici un barbat sanatos la cap n-ar fi vrut-o in loc de Diana Spencer si care avea, ca de obicei, o palarie mare si caraghioasa.  De-acum pot sa mor, in pace si onor! Curat onor, mai ales de cand mi-am facut poze cu vreo zece uniforme militare diferite intr-un muzeu. Desi nu stiu cat onor are uniforma unei armate care se lauda ca a invins cu 100 de oameni un efectiv de 4000 de soldati Zulu. Uau. 100 de pusti versus 4000 sulite, oare cum or fi reusit? Sa fi fost acela prototipul colonial al unui First Person Shooter?

Cam atat din Cardiff, maine plecam mai departe.

Va urma.

Un gând despre “Am vazut Tara Galilor, Irlanda si alte alea (I)

  1. Eu am ajuns in Istambul. Am o lucrare pe o luna, sunt de 2 zile si deja imi place. Deja observ ca avem multe in comun, cam toate felurile de mancare, cuvinte precum sictir, ioc, fes, trafic gen Bucuresti in orele de varf. Am noroc ca lucrez cu niste norvegieni. Vaporul este chinezesc si deja ii urasc, sunt mici si enervanti si sunt peste tot. Nu imi trebuie ceas desteptataor, ma trezeste imanul cum rasare soarele. Cred ca imi cumpar pusca cu luneta, sigur bate pana in minaret.
    Brasovul ramane singurul oras din Romania, am vrut sa zic cel mai frumos dar cred ca titlul de singurul oras este mai apropriat. Bucurestiul va ramane vesnic pentru mine un sat de tigani, chiar si cu o numaratoare logica a autobuzelor.

Comentariile sunt închise.