Ingliș Dei Trips

Brighton

Faimos pentru: Brightonul este o stațiune la mare. Ca în cazul majorității stațiunilor de acest gen, atracția principală este marea. Pontonul nou al Brightonului (cel vechi mai e doar o grămadă de fiare ruginite în mijlocul mării) e renumit în întreaga lume, după cum susține chiar sus-numitul ponton pe fațada lui subtilă și de bun-gust înzestrată cu beculețe și jocuri de lumini.

Nadia nu știe să înoate și nici nu crede că va învăța vreodată. Totuși, Nadiei îi place extrem de foarte mult marea și nu e prea fericită când trebuie să stea multă vreme departe de ea. Îi place, așa, să stea lângă mare ca o băbuță și să-i zică în gând ceva drăguț, eventual să bălăcească un deget și vârful piciorului. Nu știm care este explicația acestui fenomen inexplicabil.

Nadia îi place marea curată și fără prea mulți oameni pe lângă ea (în special dacă sunt rockeri/hippie beți și nu și-au mai schimbat chiloții de 2 săptămâni, motiv pentru care n-a manifestat niciodată prea mult interes pentru stațiunea Vama Veche). Probabil că luna ianuarie nu e chiar cel mai bun moment în care să vizitezi Brightonul, mai ales dacă e un ger amar, cumplit, stelele par înghețate, cerul pare oțelit (vorbim metaforos, n-am stat acolo până au ieșit stelele), bate vântul frunza-n dungă și așa mai departe. De introdus vreun deget în apă nici nu poate fi vorba. Dar marea e mare. Curată pare. Așa că Nadia s-a uitat la ea cu mulțumire, răzimată de balustrada pontonului. Iar oameni nu prea sunt, fiind, în această perioadă, întrecuți numeric de pescăruși. Per ansamblu, mai multe avantaje decât dezavantaje, deci.

În rest, pontonul cel faimos e ocupat în proporție de 80% de un bâlci ca toate bâlciurile pământului, gălăgios și sclipicios, cu o cantitate extra de jocuri mecanice, probabil. Am remarcat în mod deosebit un fel de ciocan uriaș în care doritorii se suie ca să fie nu doar bălăngăniți și azvârliți de jos într-un sus de o înălțime amețitoare și viceversa, dar și dați peste cap. În timp ce îi priveam cu milă, mă întrebam, cu toată sinceritatea, De Ce Mama Naibii Ar Face Cineva Așa Ceva și să mai dea și bani pentru asta. Mă rog, fiecare cu piticii lui rezidenți pe creier. Brightonul mai are și un pavilion regal care arată ca o moschee unde se practică Kama Sutra și un muzeu al orașului unde sunt expuse aproximativ 2 mumii mici, 3 cratițe și 2 tingiri. Orașul e mic și simpatic și arată foarte englezesc.

Conținut de suvenir șop: Nimic din ce ar putea avea vreo măcar vagă legătură cu Brightonul, în schimb, legătura cu patria lui Mao Zedong este puternică, prin intermediul capacității deosebite a locuitorilor acestei țări de a modela plasticul în forme și culori nebănuite, ba de a le mai și însoți cu inscripții într-o engleză numai de ei înțeleasă.

Vizitatorul ideal: În vârf de sezon, probabil coana Lucsița și gașca ei din schița lui Caragiale La moși.

Portsmouth și Gosport

Cel dintâi e faimos pentru colecția de corăbii vechi expuse pentru public, printre care HMS Victory a amiralului Nelson, un individ care s-a bătut cu Napoleon. Victory arată ca scoasă din cutie (probabil a fost restaurată în draci), pare Vaporul Piraților din filme, are un număr impresionant de pânze și sfori și te face să te umpli de admiraţie pentru meseria de marinar-care-reuşea-să-ţină-minte-la-ce-folosesc-toate-alea. Din 2012 va fi expusă din nou și o bucată din epava lui Mary Rose, o navă din secolul 16. Tot în Portsmouth există un turn pe nume Spinnaker care e cel mai înalt loc din Anglia în care te poți cățăra ca să observi o priveliște, pe mine nu mă impresionează deloc CV-ul turnului dar poate altora li se pare mai mare chestie. De menționat că în acest oraș s-a născut și Charles Dickens, care s-a făcut remarcat scriind cărți proaste, siropoase și ecranizate ulterior de un număr imposibil de ori. Gosportul nu e faimos deloc, dar are un muzeu al submarinelor destul de interesant.

Localităţile sus-numite au un pronunţat aer muncitoresc-marinăresc, la modul shiver me timbers, io-ho-ho şi o sticlă de rom, dar fără Perla Neagră a căpitanului Jack Sparrow, ambarcaţiunile predominante fiind biete bărcuţe decolorate de vreme, eşuate la refluxul în care le-am surprins într-un mâl plin de alge şi de parfumuri împuţite. Unele case au scoici lipite pe faţadă. Peste tot se găsesc taverne tradiţionale în care se serveşte mâncarea tradiţională englezească şi mai ales marinărească: peşte prăjit cu cartofi prăjiţi. Inventiv, ce pot să spun. Am mâncat şi eu şi are exact gustul aşteptat, de peşte congelat prăjit şi cu cartofi asemenea. Of, acum poate iar or să se supere unii că îndrăznesc să critic cultura superioară occidentală- însă sarmalele noastre or fi ele tradiţional româneşti cât e orice altă chestie împrumutată de la turci, dar măcar au un gust. Nu e de mirare că în Londra lumea mănâncă în oraş la restaurante care gătesc în stilul oricărei alte ţări, în general una est-asiatică sau latină cu preferinţe picante. Desigur, astea se găsesc mai puţin în zone ne-turistice, şi altceva ce nu găseşti în zonele astea ne-turistice sunt oamenii de toate culorile şi vorbitori de toate limbile. Pub-ul din Gosport (îl articulez hotărât pentru că părea să fie singurul, şi avea vreo sută de mese unde să încapă tot boborul) conţinea numai englezi albi, şi mai ales englezoaice de mărimea unui tanc, cu precizarea că tancul, totuşi, nu se îmbată şi nu vorbeşte tare. Partea bună însă- extraordinară, minunată! Fantastică!- e că pub-urile astea miros doar a mâncare şi nu a fum de ţigară. Fumătorii sunt oropsiţi să îşi desfăşoare viciul acolo unde le e locul: afară, în frig. Fie şi numai pentru asta şi Marea Britanie a meritat efortul să mă deplasez până la ea. Mă bucur atât de mult că de când am plecat din ţara natală n-am mai înghiţit fum de ţigară de la prieteni, duşmani sau necunoscuţi lipsiţi de consideraţie pentru plămânii altora, mai că-mi vine să cânt un cântecel.

Un alt prilej de cântat cântecele este atunci când îţi dai seama ce uşoară e viaţa ta, ce mult spaţiu ai de fapt în camera de 2 pe 2 pe care o împarţi cu altă persoană, ce sus e tavanul, ce baie curată ai şi în general cât eşti de privilegiat. Iar motivul acestei revelaţii este vizita pe submarinul HMS Alliance, fabricat în al Doilea Război Mondial şi folosit la spionaj apoi în războiul rece. Deşi în el încăpeau cu chiu, cu vai cei 20 de vizitatori care făceau turul plus ghidul lor, în vremurile sale bune submarinul găzduia peste 60 de inşi. Ei dormeau claie peste grămadă şi locuiau acolo două luni fără să facă duş, în întuneric şi zgomot infernal, în timp ce mirosul de la veceul unde nu se putea trage apa şi de la bucătăria făcută în întregime din metal se adăuga celui de ulei care aproape mi-a provocat o criză de bilă în timpul vizitei. Şi când te gândeşti că unii încă mai cred că bărbaţii sunt mai deştepţi ca femeile. Cum zice mama ori de câte ori ne uităm împreună la filme de război: care femeie sănătoasă la cap ar face așa ceva?

În ciuda faptului că primele lucruri de care am dat cu ochii în Portsmouth au fost, cred, un mall şi turnul Spinnaker care e o schelărie modernă şi cam urâtă (deşi arată frumos seara când e luminat), am avut, în general, impresia că am picat într-o maşină a timpului programată pentru vremuri mai vechi, aspre şi marinăreşti. Dacă nenea Dickens rămânea acolo, poate scria şi el nişte poveşti mai cu zvâc şi sânge în loc de telenovele.

Conţinut de suvenir şop: brelocuri cu turnul Spinnaker, mousepad-uri cu turnul Spinnaker, calendare cu turnul Spinnaker, tricouri cu turnul Spinnaker, ascuţitori cu turnul Spinnaker…mă rog, aţi înţeles ideea. Bonus: figurină de pluş cu turnul Spinnaker în chip de supererou înzestrat cu 4 membre, ochi, gură şi pelerină. Şi machete de corăbioare, despre care nu voi mai vorbi pentru că mă oftic că sunt scumpe şi că nu îmi pot umple un dulap cu ele. Ok, jumătate de dulap. Cealaltă ar conţine machete de maşinuţe.

Vizitatorul ideal: Aici ar trebui să fac altă referinţă culturală, dar singura carte cu marinari pe care mi-o amintesc e Moby Dick şi asta doar pentru că o citesc acum, însă unde e vorba despre americani. (Totuşi, am văzut un film unde pe căpitanul Ahab îl juca căpitanul Picard din Star Trek, care e englez get-beget.)

Oxford

Faimos pentru: universitatea cu același nume, de care presupun că a auzit orice prost, de deștepți nici nu mai zic. Orașul gravitează în jurul acestei instituții de prestigiu, centrul fiind ocupat numai de clădiri în stil gotic- cred; nu prea mă pricep la arhitectură- în care se găsesc colegii ale universității, biblioteci ale universității, biserici ale universității și magazine în care se vând produse promoționale ale universității.

Probabil pentru că a fost singura zi în care am prins ceva soare pe lângă gerul amar și cumplit, Oxfordul mi s-a părut cel mai fotogenic dintre locurile inspectate în vacanța asta, deși în mod normal nu mă omor după clădiri pătrățoase și cu turnulețe în formă de periuțe pentru aplicat rimelul. Un indiciu bun că un loc e fotogenic e prezența japonezilor în cârduri înarmate cu aparate foto. Forța Japoniei a fost mare cu Oxfordul în acea zi, sub formă de școlărițe gălăgioase, unele dintre ele dotate și cu măști anti-gripă porcină. Habar n-aveam că încă n-a trecut paranoia gripei porcine. Efectul de mașină a timpului e puternic și aici- desigur, ca peste tot în lumea modernă, în mașină a intrat accidental un gândac, ceva, care a dat peste cap moleculele călătoriei, altfel nu se explică inscripții cu Mobile Phones sau McDonalds pe clădiri care par centenare. După ce observi asta începe să ți se strecoare senzația unui joc d-ăla din reviste în care trebuie să depistezi cele 10 elemente anacronice dintr-un desen reprezentând o scenă de epocă. Se poate și ca obiectul de epocă să fie cel anacronic, de pildă un cimitir vechi înghesuit în miezul unei piețe circulate de autobuze impasibile.

Biblioteca măreței universități pare la fel de confuză: ici un perete cu brizbrizuri diferite de ale vecinului de vizavi, colo un tavan adăugat ulterior și trântit din cu totul alt film, încoace calculatoare în mijlocul unor rafturi cu manuscrise suficient de vechi să ucidă instant un astmatic. Și cum să nu fie confuză, în condițiile în care, deși reprezintă apogeul academismului snob european (sau anul ăsta e Cambridge-ul pe locul întâi?), e întemeiată de un nene care a plătit frumoasa-i inițiativă cu banii nevestei, fiica unui comerciant de sardine. Și-n ziua de azi baza prestigiului universității Oxford e aceeași: relații cu oameni de bine și plini de bani, care pot să-i dăruiască una-alta. Admirabil însă că le dă inima ghes să facă asta. Ai noștri ar investi mai degrabă într-o clădire cu turnulețe în formă de periuțe de aplicat rimelul pentru ei și neamul lor. Un detaliu interesant: tanti ghid cu care am făcut turul bibliotecii era ferm convinsă că volumele printate vor trăi mai mult decât era digitală.

Conținut de suvenir șop: foarte variat, ținând cont că întreg Oxfordul e jumătate universitate, jumătate suvenir șop. Sfânta Biserică universitară a Sfintei Marii nu lasă credincioșii în sfântul lăcaș până nu dau cu ochii mai întâi de sfintele brelocuri și alte brizbrizuri de vânzare în holul de la intrare, probabil că în felul ăsta cheile vă sunt protejate de pierzanie de Însuși Sfântul Duh. Apoi, desigur, tricouri imprimate cu Oxford University, ursuleți de pluș îmbrăcați în roba tradițională a Oxford University, agende pe care scrie Oxford și cu care vă puteți consola în caz că n-aveți de luat decât notițe de la universitatea Spiru Haret, și așa mai departe. Și pentru că în capitala europeană a academismului snob suvenirurile sunt pe măsură, nu uitați să vă luați cerneală pentru peniță, chiar dacă n-ați mai scris de mână de hăt-hăt, un carnețel cu citate din Shakespeare pe fiecare pagină sau un mousepad cu o hartă a lumii în stil Cristofor Columb.

Vizitatorul ideal: Orice șef de clasă, de grupă (voluntar, nu pedepsit de vreun profesor), posesor de 10 pe linie toată viața, premiant care învață manualul pe dinafară fără să-i ceară nimeni, oricine a plâns pentru că a luat un 9 care i-a stricat media și în general oricine s-a simțit vreodată prea deștept pentru lumea în care trăiește. Efectul poate fi ori fericire cauzată de baia în snobism britanic, ori tristețe cauzată de revelația târzie că ăia chiar au de ce să fie snobi și că performanțele tale de la Liceul nr 5 din Sectorul 5 nu te plasează între primii cei mai deștepți 5 la sută oameni din lume, oricât de mult ai fi călcat pe cadavre și șpăgărit ca să le obții.

Gata, ajunge cu plimbările, înapoi la lucruri serioase. Englezăriile astea seamănă oricum toate între ele: un pub cu fațada verde, firmă aurie și King, Queen sau Druid în nume, Carphone Warehouse, William Hill, Tesco, un KFC, un McDonalds, un Wagamama, un Nando’s, Peacocks, Salvation Army, British Heart Foundation, Barclays, traditional fish and chips, Christ’s Church, un teren de fotbal, un teren de cricket, un teren de golf, biciclete, CCTV, mă mai gândesc și mai spun.

3 gânduri despre “Ingliș Dei Trips

  1. Deci trebuie sa plece omul pana in Anglia sa scape de fum.
    O bila alba si pentru observatia ca englezii nu au nimic, in afara de o elita care-i dreseaza intens si organizeaza totul astfel incat raman o mare natiune, oricat de dezagreabila le este dieta.
    Pana la urma se gaseste cineva care sa le traduca cam ce scrii tu despre ei pe blog, oricat de maiastra iti este incercarea de a face scrierea intraductibla cu mijloace obisnuite si atunci regina lor te va trimite urgent inapoi sau, mai rau, nu te va invita la nunta. Vino inapoi Nadia, aici e racoare.

  2. Am fost si eu in Londra săptămâna trecută si m-a lovit frigul de acolo. Oricum, m-am simțit vizata de descrierea vizitatorului ideal de la Oxford😀 tinand cont ca Planuiesc sa ma înscriu acolo. Deci probabil ca o vizita acolo mi-ar fi inseninat ziua.

  3. Păi în cazul ăsta înseamnă că ești ori foarte deșteaptă, ori foarte bogată, ori ambele, și pentru toate trei variantele meriți felicitări și aplauze invidioase.😀

Comentariile sunt închise.