Scurt eseu despre răzbunare

Răzbunarea este un subiect excelent pentru orice scriitor leneș, pentru că e aproape imposibil să dai greș cu ea. Hamlet. Moby Dick. Contele de Monte Cristo. Once Upon a Time in the West. Horror-urile lui Wes Craven. Trilogia Oldboy a lui Chan Wook-Park. Kill Bill. Toate filmele de mâna a șaptea cu bătăi și arte marțiale unde protagonistul e un polițist căruia colegii corupți îi lichidează nevasta, copilul și cel mai bun prieten.

Motivul pentru care oricine poate rezona cu o poveste despre răzbunare e că animalul uman e cu desăvârșire incapabil să ierte, ne explica un prof la facultate mai deunăzi. E frumos să ne prefacem că suntem buni și iertători, inclusiv față de propria persoană, dar până la urmă știm că e o vrăjeală jenantă. Așadar e mai bine să dăm frâu liber pornirilor malefice de a ne lua revanșa, altminteri treaba cu pricina o să ne sâcâie gândurile când ne e lumea mai dragă forevăr end evăr. Doar că uneori n-avem cum să ne răzbunăm. Și ne întoarcem la a ne preface că suntem izvoare de bunătate și iertare, uitându-ne cu jind la cum se răzbună alții într-un film.

Evident că n-a zis mare chestie și că-și dădea prea multe aere de psiholog în timp ce scormonea în găleata cu truisme. Dar eu m-am bucurat că în sfârșit aud ceva pe tema asta care nu-mi sună chinezește sau a ipocrizie sinistră. Pentru că, vedeți dumneavoastră, până acum mi se spusese doar că răzbunarea e arma prostului, că cea mai bună răzbunare e să îți vezi de viața ta și să o duci bine ignorându-l pe ăla care te-a împiedicat să o duci bine până atunci, șamd șamd. Prostii. Eu aș mai adăuga că, exact ca în poveștile despre nemurire (de exemplu alea cu vampiri) în care simțim nevoia să adăugăm dezavantaje ale nemuririi ca să nu ne mai ofticăm atâta că inevitabil vom crăpa, în poveștile cu răzbunare e musai să arăți efectul ei distructiv și asupra răzbunătorului, pe principiul „strugurii sunt acri”.

De fapt, nu te încălzește prea mult faptul c-ai ieșit din groapa unde te-a aruncat ăla care merită efortul tău răzbunător. Edmond Dantes nu și-a zis: „Băi, nenicule. Acum sunt liber. Am și o groază de bani. Ia lasă-i în durerea lor pe căcănarii ăia, că precis oricum nu sunt fericiți și nu dorm bine noaptea din moment ce-s așa răi și-au făcut atâtea măgării. Voi lăsa dreptatea divină să aibă grijă de ei în timp ce eu mă bucur de viață și mulțumesc cerurilor pentru a doua șansă primită!” N-a zis asta pentru că știa că nu există dreptate divină, altminteri Stalin n-ar fi murit de bătrânețe. Și chiar dacă ar exista, parcă nici răul administrat de o asemenea dreptate nu e suficient. În primul rând, îți răpește posibilitatea de a te hlizi precum Mandark la căpătâiul inamicului doborât. (Dacă nu știți cine e Mandark, ați trăit degeaba). El trebuie să știe că dreptatea a fost administrată de tine și nu de un judecător abstract/imaginar/invizibil localizat în stratosferă, altfel ce haz mai are? Ar putea să-ți spună: „Sâc, fraiere! I’m going down, dar măcar tu n-ai nici un amestec în asta, pe când eu ce ți-am mai tras-o! Și nu într-un fel sexy.” Pe urmă, pedeapsa de care e capabilă justiția divină în secret pare întotdeauna prăpădită. Ce înseamnă nițică insomnie și neliniște pe lângă ce-ai suferit tu din cauza lui? Și o, cu câtă acuratețe îți amintești ce-ai suferit tu. Parcă ar fi fost ieri. Parcă e azi.

Deci, trebuie făcut ceva. Dar cum? Aceasta e întrebarea. În filme se lasă în general cu crime și cu sânge, dar asta ar fi disproporționat pentru răzbunările de care avem noi nevoie, în afara cazului în care te hotărăști să-l iei ca model pe psihopatul care își masacrează foștii colegi pentru că au râs o dată de el când aveau cu toții 5 ani, lucru pe care nu-l recomand. Să nu exagerăm, zic. E nevoie de o idee mai adecvată și mai ușor de pus în aplicare. Care nu-ți vine pe moment pentru că ți s-a spus că răzbunarea se servește rece, iar tu ești încă fierbinte de supărare și asta îți blochează conexiunile dintre neuroni. Așa că aștepți. Aștepți chiar și dincolo de momentul în care răzbunarea s-a răcit suficient cât să poată fi servită. Să-ți vină o idee, sau să vină o zi în care nu mai simți în coastă ghimpele întâmplărilor neplăcute din trecut ca pe eticheta de la bluză (urăsc etichetele alea din spatele bluzelor.)

Și nimic.

6 gânduri despre “Scurt eseu despre răzbunare

  1. Pana cand iti vine ideea razbunarii perfecte, obiectul razbunarii a si uitat ce a facut ca sa te supere asa tare. Si atunci nu prea mai e distractiv.

  2. Se pune eticheta pe bluza, in fata, ca un ghimpe pentru autorii intamplarilor neplacute si pentru profilaxia intamplarilor viitoare. Din punctul asta de vedere nu pari deloc vulnerabila, din doua linii si trei culori poti dizolva orice demon.

  3. OK, fii razbunatoare, dar de obicei eroul razbunator sfarseste tragic.
    Crima inseamna sinucidere, chiar cand tu crezi ca e justificata.

  4. Etichetele alea de zgarie pielea (fie in spate, fie lateral, fie cine stie pe unde) pot fi scoase cu atentie si brusc viata e mai roz 😀

    In rest, cine te-a mai suparat? 😀

  5. @cacarena: Tocmai am explicat de ce eroul răzbunător sfârșește tragic în povești. Pentru că publicul trebuie convins că răzbunarea e nașpa. Cum sfârșește eroul răzbunător în realitate mi-e greu să spun, nu prea am întâlnit d-ăștia. 😀 Și, serios, ia-ți un pseudonim civilizat când vorbești cu mine dacă numele tău nu-ți place.
    @mary: Nimeni în ultima vreme, mă râcâie supărări mai vechi.

Comentariile sunt închise.