Catalog de pasiuni obscure

Când am început să mă învârt printre intelectuali fițoși, am rămas inițial trăsnită de cât de politically correct și cultural calitative sunt toate pasiunile și preferințele lor. Băi, mi-am zis, așa ceva nu există. E imposibil să le placă numai lucruri cu care te poți lăuda. Iar cea mai la modă chestie era să spui că de lucrurile mai puțin elevate pur și simplu n-ai auzit. OTV? Ce-i aia? Nu știu, n-am televizor. N-am citit în viața mea tabloide, poate să mă fi lovit vreunul în față când a zburat luat de vânt de la chioșcul de ziare, dar altminteri nu. Ce? Manele? Hm, parcă am o idee vagă ce sunt, ceva foarte rău, oricum (ar spune colegii mei de liceu, pe vremuri mari maneliști, acum ajunși cu toții hausări, dînîbî sau mai știu eu ce.)

După aia mi-am dat seama că de fapt toți își făceau un fel de listă îndelung repetată cu lucruri pe care e OK să le pomenești printre preferințe, iar pe celelalte le îngropau în adâncuri, ca să se bucure de ele pe întuneric, într-un colț, când nu-i aude nimeni. Ceea ce mie mi se pare o mare prostie. Cu cât ținem secret lucrurile caraghioase care ne plac, cu atât perpetuăm fenomenul și vom sili și pe alții, și generațiile următoare să o facă. Eu am recunoscut deja că am fost fan Andre, sunt gata să-mi mai recunosc și alte pasiuni obscure.

1. Cred că cea mai dubioasă în materie de preferințe dubioase, în ce mă privește, este de fapt lipsa unei pasiuni pe care o are toată lumea, și anume aia pentru muzică. Nu există om sau femeie care să nu aibă măcar o formație sau un gurist preferat, măcar 2-3 cântecele piratate de pe net în hard diskul calculatorului, măcar un MP3 player sau altă chestie cu care să se distreze în metrou departe de lumea dezlănțuită. În afară de subsemnata.

Desigur, una din cele mai frecvente întrebări pe care și le adresează oamenii e „Ce muzică asculți”. Când mandea răspunde că n-ascultă, în general, nimic, prima reacție e una de incredulitate. Cum domle? Cum? Cum să trăieșfi fără muzică? Așa bine.Sigur, există cântece care-mi plac când se nimerește să le aud undeva. Se mai întâmplă chiar să fac o obsesie pentru câte unul.  Dar să ascult eu, intenționat, ceva muzical se întâmplă foarte rar spre deloc, cu excepția cazului în care muzica însoțește un film interesant (sau un desen animat. De pildă, desenul animat cu Cei trei purceluși, varianta Merrie Melodies, m-a făcut să-mi placă Dansurile ungare ale lui Brahms). Iar ceea ce înțeleg și mai puțin sunt concertele, în special cele din ultimii ani unde au venit varii formații îmbătrânite și mulți oameni, inclusiv cunoscuți de-ai mei, și-au dat o bucată bună de salariu ca să stea acolo în picioare printre urlători transpirați ascultând cum artiștii produc ceva ce seamănă doar vag cu înregistrarea care a făcut să le placă formația de la bun început. Ba unii se mai și ceartă cum că formația lor de fosile e mai cul decât fosilele altuia. Nu judec, nu fac mișto, pur și simplu nu pricep ce-i așa de grozav în asta.

Reacția numărul doi la non-muzicalitatea mea e o încercare disperată de a mă aduce pe calea cea bună. Majoritatea prietenilor mei au făcut asta la un moment dat. Unul mi-a trimis haus și trens, altul brit-pop gay a la Travis și Coldplay, altul rocăreală a la Serj Tankian, altul folk românesc și tot așa. Am mulțumit frumos, am ascultat o dată, de două ori, ca să nu supăr omul, și apoi mi-am văzut de viața mea ne-muzicală. Orice alte încercări vor fi tratate la fel.

2. Printre primele pasiuni legate de cultura pop de care mi-era rușine să vorbesc era serialul „Buffy, spaima vampirilor”. Mi-era așa de rușine încât nu mă uitam la el în tihnă nici la mine acasă, ca să nu mă vadă mama (eram și ușor traumatizată de când mama alesese să vizioneze cu mine, la întâmplare, un episod din „Sailor Moon” în care două Sailor lesbiene vorbeau despre dragostea lor și se pupau și altul din „Daria” în care Daria vorbea despre silicoane), preferând în schimb să stau trează până la 1 noaptea ca să văd episoadele în reluare după ce se culca ea. În apărarea mea, trebuie să spun că serialul nu era chiar așa de prost pe cât pare după nume, ba chiar numele era foarte înșelător (căci Buffy se bătea foarte rar cu vampiri, în general avea de-a face cu alte orătănii, de pildă atleți care se transformă în amfibieni de la prea mulți steroizi, Hansel și Gretel sau lideri de secte religioase ai căror adepți devin sclavi într-ale muncilor necalificate într-o altă dimensiune temporală. Iar vampirii nu numai că nu se speriau de ea, ba chiar se îndrăgosteau pe capete.) În plus, în America l-au luat foarte în serios: din câte știu, există și cursuri despre Buffy la universități, iar în biblioteca universității mele de-aci, din Englezia, am găsit vreo cinci-șase cărți foarte serioase despre Buffy: Buffy și feminismul, Buffy și filozofia, Buffy și literatura bla bla bla bla. Și bineînțeles colecția completă cu toate cele șapte sezoane pe DVD, care ne-a făcut pe mine și pe o colegă să rânjim ca niște pisici de Cheshire și să ne spunem: „Domle, avem ce face în vacanțe, clar.”

3. Junji Ito e un nene japonez care desenează manga, adică benzi desenate care se citesc de la coadă la cap. E lucru știut reputația japonezilor cum că ar fi un popor nu foarte sănătos la cap. Ito ăsta este dovada cea mai bună în acest sens. Nimic din activitatea lui artistică nu te lasă să crezi că ar fi măcar vag în toate mințile, ba, din câte am înțeles, mult-discutatul (și foarte caraghiosul) horror The Human Centipede e inspirat dintr-o povestire de-ale lui. Eu am citit cam tot ce-am prins din ce-au tradus tocilarii de pe net (ilegal, bineînțeles), adică povești cu subiecte precum acestea:

-toți oamenii dintr-un oraș devin brusc obsedați de spirale, începând cu un nene care începe să-și petreacă tot timpul holbându-se la spirale și sfârșește zdrobindu-și singur oasele ca să devină și el o spirală, și terminând cu transformarea orașului propriu-zis într-o spirală uriașă făcută din case în care oamenii trăiesc înghesuiți ca evreii în trenurile morții de pe vremea Holocaustului (și corpurile li se spiralează haotic).

-toți bărbații se îndrăgostesc de o gagică frumoasă și devin atât de geloși încât o omoară și o taie în bucăți. Numai că ea se regenerează de fiecare dată, cam ca Terminator 2 din filmul Terminator 2. Mai mult, dacă îngropi bucățile în doi saci separați, apar după aceea două fete identice, și fiecare încearcă să te convingă să o omori pe cealaltă. Procedeul poate fi repetat prin progresie aritmetică până la plus infinit.

-Japonia este atacată de pești umblători (ba chiar și balene, despre care știm cu toții că sunt mamifere). Se dovedește apoi că peștii sunt morți și posedați de un gaz toxic care le atașează picioare metalice și merge cu ei până îi consumă de tot, apoi trece la următorul pește (nu cerceta aceste legi, căci ești nebun de le înțelegi). Într-un final glorios, oamenii cad și ei pradă epidemiei misterioase și se transformă în zombi conectați la păianjeni metalici prin furtune care se introduc în toate găurile unde în filme porno se introduce altceva.

Deci da, the guy is smoking some good shit. Nici nu știu de ce îmi plac asemenea chestii, probabil că nici eu nu sunt prea sănătoasă la cap.

4. Project Runway. Ăsta este un reality show despre modă, unde niște indivizi foarte ciudați, în marea lor majoritate bărbați gay, se adună și concurează pentru a deveni următorul mare dizainăr al Americii, îndeplinind sarcini stupiduțe cum ar fi să confecționeze din fiare vechi, baloane și frunze de morcov o rochie care îi definește ca dizainări și se înscrie în trend-ul toamnă-iarnă al anului următor. Adică exact ceea ce nu și-ar imagina nimeni în vecii vecilor că ar putea să mă intereseze pe mine, Nadia, ființă pentru care mersul la cumpărături e o tortură asemănătoare cu mersul la dentist și ferm convinsă că orice persoană care își petrece mai mult de cinci minute pe lună gândindu-se la haine sau pantofi are o problemă gravă numită lipsă de ocupații serioase. De fapt, tocmai de aia mă distrează această emisiune și o urmăresc cu o fidelitate demnă de o cauză mai bună: trecând peste faptul că unii dintre ei sunt chiar scot din frunzele alea de morcov, bujii și bandă izolatoare niște rochii drăguțe, oamenii de acolo sunt atât de diferiți de mine, încât îi privesc cu sufletul la gură și cu interesul pe care l-aș arăta unei specii inedite de extratereștri cu două capete.

Ce mă mai fascinează în chestiunile astea legate de modă e că aproape întotdeauna cei care-ți spun cum să te îmbraci și vorbesc despre asta ca despre a mai prima religie de la Isus Cristos încoace se îmbracă de parcă și-au adunat țoalele de prin gunoaie, hairstiliștii au părul ca o mătură și așa mai departe. Concurenții de la Project Runway arată într-un fel de nu m-aș da pe mâna lor nici dacă m-ar plăti ei, juriul cam tot așa, totuși cu toții se iau foarte în serios. „Casanova, this dress looks like it could be worn by the slutty mother of the bride, if the wedding took place in a Dubai strip club. We question your taste and your point of view.” Moment în care Casanova (da, a existat un concurent cu asemenea nume, deși nici gând să fie afemeiat, mai degrabă abărbătat (?) ) va începe, bineînțeles, să plângă și să se întrebe de ce s-a născut, de unde a venit, încotro se duce și de ce, de ce e soarta atât de crudă cu el. Iar Nadia râde.

Cam atât momentan, dacă-mi mai amintesc ceva oi mai zice.

6 gânduri despre „Catalog de pasiuni obscure”

  1. La punctul 1. sunt si eu pe lista, deci nu esti asa unicat. Este adevarat ca la mine pare un handicap mai bland, desi poate ca este mai rau, dar sunt influentat de replicile seci ale unei persoane de blog care spune ca orice zice cineva, hop si eu imi gasesc aceeasi julitura.
    Nu prea m-am gandit la chestiunea in cauza, mai ales ca in ultimul timp parca, parca imi vine si mie sa plec cu pasarile calatoare spre muzica daca tot e toamna, desi se pare ca sunt de-a lor indubitabil, frete-miu e pana peste cap cu muzica. Ii si place si se pare ca si canta, acceptabil.
    Daca este sa gandim anatomic ar trebui cercetate, de catre cercetatorii britanici desigur, ariile de asociatie auditive, probabil. Asa, in dinamica. Se pune Nadiei muzica si se vizualizeaza ce se activeaza, s-ar putea sa apara un soricel, asa, miniatural. Daca se insista si cercetasii sunt intrigati ar putea sa aduca Nadiei niste benzi desenate sau mai precis desenabile, din categoria arta naiva. Probabil efectul ar fi ca si-ar face aparitia in peisaj elefantul curios care tremura, aia fiind o arie de asociatie vizuala exilata din locurile ei obisnuite care incearca sa ocupe spatiul soarecelui. Si gata, ar spune scouterii britanici, au deslegat misterul. Mie mi-ar pune sa vad o apa care curge, fara efect, spre surprinderea celor care ma banuiesc de autism. Ar vedea insa efectul pentru apa care sta, si ar conchide ca sunt din specia samanilor, conluzie eronata.
    Oricum, exista si un avantaj uneori, avand in vedere ca la antropologie se spune ca foarte importante pentru afilierea oamenilor si spiritul de turma sunt ritmurile de toba, pe care unii… nu le percep ca fiind semne sfinte si deci au dubii cand se pleaca in diverse campanii razboinice.
    Dezavantajul major este ca este dificil sa incerci sa mergi in ritmul tau, altul decat acela al suvoiului, si exista confuzie pana sa-ti dai seama ca este inutil sa incerci urmezi ceva care oricum nu ti se potriveste.
    Doar ca unii au elefanti care sa-i scoata din jungla, pe cand altii nu cred nici in propriile vraji.

  2. Exchiuz me! eu ma gandesc la haine mai mult de 5 minute pe zi si stii foarte bine cat sunt de plina de ocupatii. Ba chiar, as putea sa spun ca ganditul la haine constituie in sine o ocupatie foarte serioasa! Cum as putea sa ma imbrac intr-un outfit demn de luat in serios daca nu acord acestui proces macar putin timp de gandire inainte.
    Apropo, puteai sa ma mentionez si pe mine ca am incercat sa-ti bag pe gat rap romanesc din cauza de stii tu ce. Cred ca merita sa fie macar pe acelasi podium cu folk-ul romanesc.
    Si inca un apropo. Sa vezi ce am facut. M-am apucat sa trimit mailuri de aplicatie pentru un post la Romania’s Next top model =)). uahaha 🙂
    In fine. Mai vino pe net ca trebuie sa vorbim.

  3. @mastic: În curând vei reuși să scrii comentarii mai lungi decât articolele. Nu foarte curând totuși, căci și prostiile pe care le scriu eu se lungesc pe zi ce trece.
    @Zappy: Măi, cu rap-ul tău erau treburi mai profunde decât convertirea mea la muzicalitate 😀 Să știi însă că măcar atât fac și eu în numele feșănului cu care n-am nici o treabă: aduc tot mai mulți fani pentru Project Runway…

  4. Ei, nu-i nimic, o sa ma certi si gata, noi tot te iubim.
    Si cum tot suntem la pasiuni obscure si iubiri colective nu vreau sa pierd prilejul de a te incuraja, mie imi plac mai mult desenele, mai putin fotografiile. Bineinteles ca exista si arta fotografica, dar eu prefer ca personajele sa vina sau mai bine zis sa fuga de mine. Traiasca banda desenata, ura, sa traiasca, nu auto-stopul.

  5. Eu in liceu aveam o problema cu dansul: nu pricepeam de ce, daca le pui oamenilor o insiruire de sunete ritmate, ei trebuie neaparat sa isi miste fundul, mainile, picioarele si alte parti ale corpului. Da’ de ce sa ma port eu ca oaia intr-o turma, cand eu inca nu am raspuns la intrebarea “de ce tre’ sa dansezi daca auzi Britney Spears sau nu stiu ce?”. Asa ca, la balul de absolvire, cred ca am fost singura care a stat pe banca, in fata farfuriei cu mancare, pentru ca i se parea caraghios ca trupul ei sa danseze fara sa ii dea minime explicatii creierului. In fine… mi-a fost ciuda dup-aia ca nu m-am distrat si eu si de-atunci mai dau din fund la cate-o petrecere. Si am impresia ca am lasat problema asta in stand-by, dupa cum am lasat multe alte dileme din adolescenta. O fi bine, o fi rau? 😛

  6. Nici eu nu prea le am cu dansul și nu prea reușesc să îl înțeleg. Mă mai apucă rar dansatul de una singură prin casă în la fel de rarele momente când ascult muzică. Dar dansul ca activitate colectivă mă lasă rece.

Comentariile sunt închise.