One down, eleven to go

Iacătă că se împlini și chiar trecu termenul de o lună de când plecai din țărișoara noastră, patria noastră dragă România. În aceste glorioase 30 și ceva de zile:

-Am învățat să-mi gătesc lucruri foarte simple (o friptură plus o garnitură primitivă, să zicem), și astfel am reușit să nu mor de inaniție până în zilele noastre. Am mai învățat că orezul se umflă într-un mare fel când îl fierbi și rezultatul acestei lecții a fost o cantitate de orez fiert suficientă pentru a hrăni întreaga populație a Chinei.

-M-am rătăcit de cel puțin enșpe ori și de tot atâtea ori am început să plâng de ciudă în mijlocul drumului. Din fericire, am găsit până la urmă calea, adevărul și viața de fiecare dată.

-Am ajuns la concluzia că Londra are cel mai căcănar transport în comun. Dacă vă gândiți să adăugați „După București”, vă înșelați. În București așteptam în stație timp de jumătate de oră doar uneori, aici se întâmplă de fiecare dată. Acasă nu alergam niciodată după mijloace de transport în comun, aici, dacă am ratat cumva autobuzul, știu că am înaintea mea cel puțin vreo douăjdeminute de făcut treișpe paișpe în frig și mai că-mi vine să urlu. Campionul absolut este autobuzul gratuit al universității, la care timpul de așteptare se dublează, probabil după principiul de origine română „A, ați vrut gratuitate? Luați, bă, să vă săturați!” .În plus, dacă mi se părea că șoferii de autobuz români te tratează ca pe un sac de cartofi, păi să vezi aici, unde căruța supraetajată în sine e construită împotriva legilor naturii și ai impresia la fiecare smucitură că o să se răstoarne.

-Am ajuns să am colegi de facultate născuți în India, SUA, China, Thailanda, Australia, Franța, Olanda, Spania, Portugalia, Italia, Iordania, Palestina, Iran, Grecia, Bulgaria…(cred că mai sunt și alte țări) și bineînțeles în Regatul Măriei-Sale Regina Elisabeta. Majoritatea sunt simpatici, deși există o tendință clară și evidentă de grupare în scop de socializare a vesticilor cu vesticii și a esticilor cu alții veniți din țările lumii a treia.

-Am rămas la impresia inițială cum că Anglia este o țară croită pe măsura oamenilor cu deficiențe mintale severe. De pildă, mai deunăzi am auzit o voce monosilabică de robot urlând dintr-un camion mare: „This vehicle is turning left! This vehicle is turning left!” Se pare că simpla semnalizare cu un bec și eventual un bipăit nu e suficientă pentru țara Măriei-Sale Regina. De asemenea, ambalajele tuturor produselor mă avertizează să le gătesc fără ambalaj, cu toate că, oricât de analfabetă culinar aș fi, nu mi-ar fi dat niciodată prin cap să prăjesc file congelat de pește cu tot cu punga de plastic în care l-am cumpărat, de pildă.

-Deși când sunt printre străinezi mă gâdilă nevoia să vorbesc românește și apoi să râd de moacele nedumerite ale colegilor (ba mă ia gura pe dinainte și fără intenție), altminteri I began to have an irresistible urge to speak English with my Romanian mother and my Romanian friends and I keep mixing English sentences with Romanian ones and aaaaaaah vedeți ce-mi face Anglia asta. Rău, foarte rău. Uneori mă trezesc chiar că gândesc în engleză.

-Am consumat pentru prima oară în viață din fructul numit rodie, și declar pe această cale că este un fruct foarte reușit de mama Natură. Auzisem de el într-o poveste de când eram mică, era ceva despre niște oameni care au făcut o călătorie grea până la castelul unei pisici fermecate și malefice ca să găsească fructul perfect, de aceea aveam impresia că rodia nici nu există, cam ca unicornii și fata Morgana.

-Am consumat cu succes din băutura numită cidru, alcoolică și foarte simpatică, precum și din băutura numită bere de ghimbir, care în ciuda numelui nu e alcoolică, dar tot simpatică. Când mă întorc în România o să-mi iau câte o sticlă din fiecare.

-Am atins pentru prima oară în viață calculatoare făcute de firma Apple Macintosh, în laboratoarele universității, și nu pot să spun că a fost dragoste la prima vedere. În principiu nu înțeleg de ce nu poate folosi toată lumea același tip de calculator și același sistem de operare, ca să nu ne batem capul cu probleme de compatibilitate.

-Am constatat că relația mea cu părinții și prietenii s-a îmbunătățit simțitor de când nu mă mai pot afla cu ei în context de coprezență- cu toții mă iubesc mai mult, și eu pe ei.

Sunt multe lucruri care îmi plac p-aci, să știți, nu o țin numai într-o văicăreală. E mai plăcut să înveți ceva interesant care pe alocuri te înspăimântă prin dificultate decât să privești cum se cojesc pereții sub influența mucegaiului în timp ce o asculți pe Cristina Coman povestindu-ți cum să-ți asortezi șosetele la pantofi când organizezi o conferință de presă. (OK, aici am combinat dezavantajele celor două universități românești pe unde am fost, dar asta doar pentru că nu reușesc să-mi amintesc nici în ruptul capului ce bălmăjeau profesorii de la SNSPA.) E mai plăcut să mergi printre căsuțe și frunze de toamnă decât printre blocuri gri când te îndrepți spre locuință. Locul ăsta, deși plin de ochiul malefic al tehnologiei, are un aer mai old-school decât Bucureștiul. Și viața mi-e clar mai interesantă aici.

Dar în general mă simt încă într-un fel de transă. Nici nu pot zice că m-am obișnuit, nici că mă întreb ce caut eu aici, mai degrabă aștept să mă trezesc și să ajung la una din aceste două concluzii. Mi-e în continuare dor de casă, în special când mi-e foame și mi-e lene să gătesc, când câinii administratorului îmi mănâncă papucii, când mă prinde ploaia, când trebuie să merg mult pe jos pentru că autobuzul e scump și în general când Anglia își dezvăluie o altă față a englezismului ei enervant și lacom. Uneori îmi zic că vreau să mă întorc acasă imediat. Dar îmi trece. Când n-o să-mi mai treacă, om vedea ce-o mai fi.

5 gânduri despre „One down, eleven to go”

  1. Nu cred in lacomia britanica, as merge mai mult pe ideea ca au alt sistem de cuantificare pentru munca. Mersul pe jos este foarte bun, indiferent de conditii.
    Te poti intoarce oricand, dar sunt convins ca vei face un ocol mai larg pana sa ajungi inapoi. As recomanda traseul prin USA, Malaezia si Australia. Cu escale de cativa ani in fiecare. A… si prin Iralnda, sa te racoresti cu ei de antipatia fata de englezi.
    Trebuie cercetat capitolul mersul vapoarelor pentru cazul in care nu-ti trece retinerea fata de avioane.
    Deci ai profesori britanici, nu toata lumea a fost pe lume atat de foarte norocoasa.
    Incearca chestiunea cu bicicleta, casca in cap, aparatoare la maini si picioare. Cum e sa mergi pe stanga?

  2. Nu știu dacă au alt sistem de cuantificare pentru muncă. N-am fost deloc impresionată când am auzit de la cunoștințe cât iau ei pe joburile lor de aici. În schimb prețurile sunt și de zece ori mai mari, de pildă la transport.
    Nu mă interesează să vizitez SUA. Australia, poate. Cât despre profesori, nu tot ce e străinez e aur. Dar ce-i drept, aici oamenii sunt mai bine-crescuți, dacă nu mai deștepți, și ăsta e într-adevăr un noroc. Foarte mulți dintre mitocanii care-și spun profesori în România sunt prea necivilizați și pentru munca pe șantier.

  3. -N-are gust de Sprite, e mai spicy.
    -Știu că Mac-urile pot rula Windows. Ce m-ar interesa pe mine ar fi să ruleze PC-urile softuri de Mac, de exemplu Final Cut Pro.

  4. si eu, cu intarziere.
    fii atenta ca si pastele isi sporesc volumul la fiert. 100g paste uscate vor fi suficiente pt o portie de paste cu orice. ba chiar daca orce-ul e mai abundent (gen salata de paste cu ton, ardei, porumb sau cine stie ce alte legume) 100 g paste s-ar putea s-ajunga pt 2 portii (2 portii de dama fina :)).

Comentariile sunt închise.