Produse culturale unanim acceptate de critică

Zilele astea, adică de când am venit în Anglitera, mă ocup cu învățatul despre filme. Chiar și pentru o treabă ca asta, care pare tare plăcută la prima vedere, te pricopsești cu un reading list, dar și cu un watching list. Aseară am vizionat unul din filmele mult-lăudate nu numai de profesori, ci și de criticii de film de pretutindeni, printre care oamenii de la Cannes, care l-au nominalizat la Palme d’Or: “In the Mood for Love” de Wong Kar-Wai. Filmul este despre un El și o Ea vecini de palier, căsătoriți fiecare cu altcineva, și este considerat o capodoperă subtilă, emoționantă, poetică, rafinată și așa mai departe.

Viori triste. Ploaie în slow-motion.

„Cred că soția mea și soțul tău fac frichi frichi pe la spatele nostru.”

„O vai!”

Viori triste. Ea se plimbă prin fața camerei în slow-motion.

„Cred că ar trebui să facem și noi la fel.”

Nat King Cole cântând jazz în spaniolă cu un accent oribil.

„Nu, cred că e mai bine să nu facem nimic și să ne uităm unul la altul cu priviri melancolice timp de două ore.”

El fumează, fumul se mișcă în slow-motion. Viori triste (de fiecare dată aceeași bucată).

Nat King Cole cântă Quizas, Quizas cu un accent oribil. Ea și El nici măcar nu se pupă.

Filmul se termină cu cadre prelungi cu un templu din Cambodgia care n-are nici o legătură cu restul nonpoveștii. Singura parte bună sunt rochiile Ei absolut superbe, dar dacă voiam să văd rochii, mă uitam naibii la o prezentare de modă.

Cred că nu mai e nevoie să spun că m-am plictisit cumplit. Mai rău decât atât, cam toate întâlnirile mele cu produse culturale multlăudate de critică au rezultat în plictiseală cumplită, e o boală de care sufăr din fragedă pruncie. Când eram elevă, aproape că i-am provocat un infarct profesoarei de română cu opiniile mele despre penibilitatea scrierilor lui Camil Petrescu. Mai târziu era să am același efect asupra mamei când l-am găsit pe Dostoievski teatral și ridicol. Opera mă face să adorm instantaneu, eventual imediat ce ați rostit cuvântul „operă”. Numeroase filme clasice precum Psycho (Alfred Hitchcock e un alt individ la care se închină profesorii mei de-aci) mă fac să mă uit în lături în loc să mă uit la ecran pentru că mi-e rușine mie de rușinea regizorului. Și așa mai departe.

Nu e vorba de Gicăcontrism intenționat, găsesc și chestii multlăudate care îmi plac. Mă enervează foarte rău însă ideea că ceva ar putea fi considerat de neatins doar pentru că niște mulți oameni care își zic critici au fost de părere că e mișto și că e o piatră de hotar în cultura ta, fără de care ești un prost. Credeam că o să scap de chestia asta odată ce am plecat din România, unde ești pus să înveți ca papagalul toată viața comentarii literare în care repeți laude unanim formulate, dar uitasem că avem de-a face cu un fenomen universal. (Comentariu la o recenzie nefavorabilă din New York Magazine, parcă, a lui In the Mood for Love: „Domnule redactor, din moment ce filmul a primit atâtea premii și e pe primul loc în listele atâtor critici, e clar că dumneavoastră n-ați înțeles nimic din film dacă nu vă place.” Pentru că sunt străini, se adresează totuși mai politicos. Dacă era un site din România, îi ziceau mai întâi de dulce despre mă-sa.) Genul ăsta de raționament se aplică și persoanelor fizice. Avem în țărișoara noastră câțiva indivizi despre care toată lumea a convenit că sunt deștepți și ‘telectuali, deși nu știe nimeni în ce constă opera lor mai precis. Mă lămurește cineva ce lucru atât de valoros a scris, de pildă, nenea Patapievici, ăla de zise că România are inima ca un cur?

De fapt, cu chestiile clasice mă mai înțeleg cum m-oi mai înțelege. Dar dacă mă intersectez cu produse culturale care nu respectă structura basmului cu Făt-Frumos de când eram eu mică, adică să fie dotate cu început, mijloc și sfârșit, s-a terminat. Detest literatura încâlcită, filmele minimaliste în care nu se întâmplă nimic, piesele de teatru postmoderne, arta avantgardistă a la Tate Gallery care constă uneori doar într-un cauciuc de automobil și o găleată cu vopsea atașate explicației cum că artistul recreează obiectele cotidiene. Nu, nu le recreează. Sunt obiecte cotidiene, iar din punctul meu de vedere e impostură: fă ceva atât de plicticos și de neînțeles încât oamenii or să creadă că ești profund, sau o să le fie rușine să spună că ești un impostor de teamă să nu fie considerați ei lipsiți de profunzime și spirit artistic, ca în povestea cu Hainele cele noi ale împăratului. Am mai spus-o, nu cred că e o întâmplare că toate referințele mele culturale se îndreaptă spre desene animate și cărți pentru copii. Poveștile pentru copii (bune) sunt simple și de efect pentru că pe copii nu-i păcălești așa de ușor ca pe oamenii mari și snobi că ești artistu’lu’Pește.

Iar cel mai mult mă enervează snobii de-i pomenii adineauri. Ăia care ar înghiți și lăuda orice, odată ce are un pedigree din partea criticii. Ăia care citesc numai chestii unanim acceptate, se uită numai la chestii unanim acceptate și ascultă numai muzică despre care dă bine să spui că o asculți. Și care cred că alții sunt inferiori sau, în general, mai proști pentru că n-au fost la fel de eficienți ca ei în a bifa pietrele de hotar culturale, indiferent dacă snobul care aplică etichete a înțeles ceva din ele sau nu. Când eram la liceu aveam numai colegi ascultători de manele și mă gândeam ce fericită aș fi dacă m-aș nimeri între intelectuali- când am ajuns la facultate mi s-a acrit foarte rapid de ei și de privirile lor disprețuitoare înspre restul lumii. Am ajuns la concluzia că sunt la fel sau chiar mai neplăcuți decât ascultătorii de manele. Din păcate, nici cu ăia nu prea mă potrivesc. Încă nu m-am hotărât dacă sunt cultă sau incultă, deci. De bifat bornele culturale le bifez, dar nu prea reușesc să-mi placă.

În final, ca să nu spuneți că nu v-ați ales cu nimic din aceste rânduri în care îmi recunosc ignoranța față de cultura înaltă, am să vă povestesc un alt film intelectual, „Le petit soldat” al marelui și mult-lăudatului regizor din Noul Val Francez Jean-Luc Godard.

„Acest film conține două personaje, eu, eroul frământat de dileme intelectuale, care narează nonevenimentele pe un ton plictisit, și Veronica, o fată frumoasă care nu e vorbitoare nativă de limba franceză, deoarece regizorului Jean-Luc Godard îi plac actrițele cu accente ciudate. Eu și Veronica ne plimbăm tot filmul printr-o cameră, pozăm și purtăm conversații intelectuale. Uneori ne pieptănăm în fața oglinzii, scenă pe care voi, spectatorii, dacă sunteți cinefili și culturali, o veți recunoaște dintr-un alt film al lui Jean-Luc Godard, A bout de souffle, unde e vorba tot despre un protagonist frământat și o fată frumoasă care nu e vorbitoare nativă de limba franceză.”

„Veronica avea ochii de culoare gri Velasquez, sau poate gri Van Gogh. Nu, clar gri Velasquez. Cu ocazia acestei replici, regizorul filmului vă demonstrează că are înalte cunoștințe de artă și cultură. O altă dovadă e faptul că eu și Veronica ascultăm Haydn în timp ce purtăm conversații intelectuale și pozăm pentru cameră din toate unghiurile.”

„Am întrebat-o ceva pe Veronica. Ea n-a răspuns imediat. E un film, deci dumneavoastră privitorii puteați observa acest lucru și singuri, dar eu, povestitorul, v-o spun și în cuvinte pentru că mai ocupă câteva minute din acest film în care nu se întâmplă nimic.”

„Sunt fericit pentru că sunt liber sau sunt liber pentru că sunt fericit?”

7 gânduri despre “Produse culturale unanim acceptate de critică

  1. e ok, nadia. nu mi-a plăcut nici mie in the mood. şi mă aşteptam la mult, şi eram aproape sigură că o să-mi placă. but no, didn’t happen. it happens not to happen.

  2. imi place la nebunie cum povestesti/comentezi/recenzezi filme si carti. mai ales d-astea „la moda”.
    ocupatia mea preferata in liceu, la ora de romana, era s-o intreb pe profa: „da’ de unde stiti ca asta a vrut autorul sa spuna? ati vorbit cu el? criticii aia au vorbit cu e”. in majoritatea cazurilor autorul era mort de ceva vreme. si profa dadea din colt in colt.
    abia mai ieri-alalteieri mi-a picat fisa ca daca mi s-ar fi raspuns ceva de genul „pai realitatea socio-economico-politico-istorica din perioada aia era asta. autorul era implicat pana in gat in aceasta realitate, in calitate de …. (in foarte putine cazuri doar in calitate de ceatatean obisnuit, om sub vremi)” poate as fi avut o alta parere despre profa si poate as fi crezut-o ca autorul a vrut sa spuna aia. dar ce pretentii sa am de la profesoara mea, in conditiile in care eu am aflat abia in facultate, de la un coleg care facuse Literele ca Goga a fost si ziarist, si inca unul celebru?!

  3. Eh, astea despre care vorbii eu acuș nu sunt la modă, sunt treburi pentru snobi. Snobii au impresia că ce le place lor nu e la modă, e dincolo de modă.

  4. 1. Nu cred în magie. Nu vreau să particip la un experiment.
    2. Mi-a plăcut Dogville, restul filmelor lui van Trier nu prea au produs o impresie favorabilă asupra mea, culminând cu Antichrist care mi-a provocat chiar o criză de bilă. N-am văzut nimic de Tarkovski și nici de Bergman.

  5. pe mine abia m-a trecut la cursul de literatura universala, pentru ca am facut o lucrare in care spuneam de villon ca e un dan desliu medieval.
    blasfemie, cred k am fost stropit si cu apa sfintita.

Comentariile sunt închise.