Am văzut Parisul (și el m-a văzut pe mine)

Nadia e un om extraordinar, deosebit, special, ce n-a văzut Parisul. Era cazul ca Parisul să vadă odată şi-odată. Nadia s-a dus să remedieze această lacună a Parisului, înarmată cu franceza ei de baltă din clasa a 12-a şi cu informaţii valoroase culese din romanele cu “merde” ale lui Stephen Clarke. Clarke e un englezoi care a scris nişte cărţi uşurele, dar destul de amuzante despre cum Parisul e de rahat la propriu. Iar apoi s-a mutat definitiv la Paris. Cine să-i mai înţeleagă şi pe englezoii ăştia.

În continuare cronica excursiei în observaţii şi imagini la întâmplare.

Frica mea de avion, în loc să dispară, crește cu fiecare nouă călătorie. Ora decolării îmi sună aproape ca o condamnare la moarte și la ducere mai că n-am făcut un atac de panică. Aveam și o cruce la gât, o carte de rugăciuni în mână (nu glumesc) și invocam în gând sprijinul Divinității. Eu, Nadia. Când avionul s-a pus în mișcare mă întrebam dacă e prea târziu să urlu VREAU SĂ COBOR! și să-mi fac o ieșire dramatică din scenă. În fiecare secundă mă așteptam să urmeze o cădere în gol, să izbucnim în flăcări, să văd stewardesele smulgându-și părul. Doar că nu erau stewardese, ci stewarzi, și încă unii tineri și sexy, iar mie tot de gânduri sumbre îmi ardea. Ce e mai trist e că singura vinovată de propriul disconfort eram chiar eu, pentru că piloții au mers cât de lin au putut, de aproape că nici nu simțeam schimbările de altitudine, nu tu pocnituri în urechi, nimic. Las că-mi pocneau suficient neuronii.

Spre deosebire de mine, un alt pasager, o pisică, s-a comportat mult mai civilizat.

La întoarcere a fost ceva mai bine pentru că am nimerit lângă doi francezi simpatici cu care am jucat macao tot drumul (deși ei îi spuneau Uno). Totuși, când m-am văzut la sol, mi-am jurat că niciodată, cât oi trăi, nu mai pun piciorul într-un avion. Și, bineînțeles, n-o să mă țin de cuvânt. Dar serios că aș vrea.

Și mi-am dat seama că principala cauză a groazei mele e faptul că n-am încredere în alți oameni. Mi-e mai frică de oamenii care conduc hardughia zburătoare decât de hardughia în sine. N-am nici o îndoială că piloții, ca și categorie profesională, sunt într-un mare fel- competenți, responsabili și ce mai vreți voi. Dar tot oameni îs și ei. Poate că unul dintre ei are o zi proastă, poate îl doare stomacul, poate l-a părăsit nevasta. Poate clachează ca într-unul din episoadele emisiunii mele preferate Dezastre în aer, când unul dintre piloți, veteran, nu un răcan stângaci, a înnebunit și a prăbușit avionul intenționat, spre groaza celuilalt pilot. Poate face și el greșeli cum fac și eu la serviciul meu când scriu prost sau mănânc litere. Poate face altcineva o greșeală, ca în alt episod din Dezastre în aer când un controlor de trafic aerian cam adormit a făcut 2 avioane să se pupe la altitudine de croazieră. Lumea greșește la locul de muncă în fiecare zi. Doar că în cazul ăsta o greșeală înseamnă că niște mulți oameni mor și bucăți din ei sunt adunate de pe 10 kilometri. Ce mai, călătoria cu avionul e o tortură și o teroare pentru subsemnata.

Să trecem însă la Parisul propriu-zis.

De la fereastra camerei unde am stat vedeam mereu această grădină:

Seara se aprindeau felinare. Acum, când mă uit pe geam, văd din nou blocuri de culoare gri-șobolan. Deprimant.

Deși se zice că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul, Parisul se ridică oarecum la nivelul renumelui său. Zic oarecum pentru că am sentimente amestecate. Sagrada Familia din Barcelona mi s-a părut mai mult un castel de nisip uriaș cu schelărie înăuntru, de exemplu. Catedrala Notre Dame din Paris, în schimb, e într-adevăr frumoasă. Doar că e plină cu automate care-ți cer bani, ca să-ți dea moneduțe cu efigia catedralei sau ca să lași ofrandă nu știu cărui sfânt. E plină cu magazine de suveniruri. E plină cu turiști care fac poze cu blitz deși știu că e interzis. Chiar în fața catedralei era un bazar și un târg de pâine, sau ceva în genul ăsta. Pe scurt, dacă Isus ar fi fost acolo (am o părere foarte bună despre Isus, serios) i-ar fi dat afară în șuturi pe toți comercianții ăia nesimțiți care stricau farmecul unei clădiri frumoase și solemne. Iar situația se prezintă cam la fel pe la toate obiectivele turistice importante. Mă rog, când am fost eu la Cimitirul Montparnasse ploua, deci era cam pustiu, vezi figura de mai jos, dar altminteri poate și pe-acolo își dă lumea ghionturi și blitzuiește. M-am dus în Paris ca turist și totuși aș fi vrut să dau afară toți turiștii. Știu, n-are nici o logică.

În cele 5 zile petrecute în Paris, am ajuns la concluzia că francezii sunt nişte oameni frumoşi. Nu toţi, sigur, dar procentul de oameni frumoşi de ambe sexe mi s-a părut mai ridicat decât pe oriunde am mai fost. De asemenea, sunt şi destul de amabili, ţinând cont că le-am pus o gamă întreagă de întrebări stupide printre care “De ce micul dejun nu se serveşte seara” sau “De ce meniul de copil nu se serveşte şi adulților”. A, şi, tragic: ştiu mult mai puţină franceză decât credeam.

Ce e mai puţin frumos din partea francezilor e mania lor de a traduce absolut tot în frumoasă şi fandosita lor limbă. De exemplu, în toate revistele din holul hotelului erau articole despre un nou film de senzaţie, Robin des bois. Zic, băi, ce naiba o fi asta, Robin des bois în sus, Robin des bois în jos. Era vorba de Robin Hood, cu Russell Crowe. Ei fir-ar să fie. Mi-a luat vreo 2 zile să-mi dau seama că “numerique” care se repeta obsesiv într-o revistă de fotografie era “aparat digital”. Iar pe Michelangelo îl cheamă la Luvru, this is not a joke, Michel-Ange.

Apropo de Michelangelo, iată un portret făcut de maestru vecinului meu de la scara de alături care se masturbează în fiecare seară la intrare la 22 trecute fix, surprins în exerciţiul funcţiunii. Michel-Ange a ales să renunţe la titlul prea lung “Vecinul Nadiei masturbându-se în scara blocului la 22 trecute fix” pentru varianta mai scurtă “Sclav murind”.

Şi apropo de Luvru, un alt loc care se ridică la nivelul renumelui său, mergeţi acolo înainte să împliniţi 26 de ani, pentru că e gratis. Oamenii serioşi şi japonezii se holbau în special la d-ale lui da Vinci şi în special la Mona Lisa, de care n-aveai loc să te apropii (deşi din punctul meu de vedere e doar portretul nu foarte expresiv al unei femei cam urâţele). Eu mă bucuram, în schimb, că văd în sfârşit în realitate ce-au făcut oamenii din albumele de pictură ale mamei, pe care le puneam pe podea în teancuri şi săream peste ele făcând să se clatine lustra vecinei de jos. Uite-l pe nenea Bellini, din albumul cu el am făcut un ierbar când eram prin clasă a doua şi l-am stricat iremediabil. Vă rog să mă iertaţi, nenea Bellini, eram mică şi proastă. Uite-l pe nenea Ingres care a fost refuzat de toate saloanele posibile şi imposibile la vremea lui, nu ştiu de ce, mie îmi place. Ingres a pictat un portret al lui Napoleon, care, ce-i drept, nu-i la Luvru, dar în care împăratul francez seamănă leit cu proful meu de mate din liceu.

In stanga, Napoleon by Ingres. In dreapta, profu de mate, acum mare deputat PNL or smth.

A fost ca şi cum m-aş fi întâlnit cu nişte prieteni din copilărie.

Să mănânci în oraș în Paris e scump, dom’le, scump. Pe de altă parte, porțiile sunt pe măsură. Am avut ocazia să consum mousse au chocolat, un desert cul parizian, cu o lingură de supă, din cel mai mare pahar pe care l-am văzut vreodată, practic o cristelniță.

În rest, am petrecut bine, am dormit adânc ca niciodată în Bucureşti, am murit de frig şi mi-am pus toate puloverele pe care le aveam la mine unul peste altul, iar cartierul Montparnasse se va numi de acum „cartierul meu”, laolaltă cu Gracia din Barcelona. Şi, spre deosebire de femeile normale care se duc la Paris ca să-şi cumpere farduri, parfumuri şi ţoale, eu m-am întors de acolo cu o carte ilustrată pentru copii, despre o fetiţă care nu vrea să mănânce.

Da, e scrisă cu fontul Comic Sans MS, asta e. Dar să ştiţi că nici moda de la Paris nu mai e ce-a fost.

14 gânduri despre „Am văzut Parisul (și el m-a văzut pe mine)”

  1. :)) fain la Paris:) Daca ti se mai face vreodata pofta de Uno sa stii ca am acasa. E parca putin mai complicat decat Macao, dar mie imi place mai mult.

  2. Hahahahaahhh…”LOL”!!! Tare să-ți vezi profu’ de mate imortalizat drept Napoleon… nu te-ai speriat văd, nu tu greață ceva /:). Înseamnă că a fost unul acceptabil, pentru că nu te cred dacă îmi spui că îți plăcea la mate.

    Michelangelo ăsta o fi fost pă invers /:) ?!

    Place în schimb atitudinea francezilor de a „franciza” orice titlu sau cuvânt. Se respectă oamenii B-) !!! La calculator îi zic „ordinateur”, „cuul” așa-i 🙂 .

  3. @pietricel: Da, parcă mai erau niște chestii în plus, dar în esență era Macao. Yes, i’d like to play again sometimes, mi-ar aduce aminte de călătorie.
    @samuan: Am auzit că avea și zile Foarte proaste acest prof de mate, dar eu n-am avut probleme cu el, cred că îi eram simpatică. Dar este că seamănă cu Napoleonul lui Ingres? Nu mi se pare doar mie, așa-i?

  4. Bravoo! 😀 Ma bucur pentru tine ca ai vazut Parisul si ca te-a vazut si el pe tine 😉 Poate vreodata, macar intr-o viata viitoare o sa il vad si eu si el pe mine :))

    Iar o carticica pe post de suvenir mi se pare foarte ok ;), de orice fel ar fi cartea 😉

  5. Hm, aș vrea să știu cum sunt calculate statisticile astea despre siguranța nr 1 a transportului cu avionul. Mie îmi sună a mit din seria „Ne folosim doar 1% din creier”. Sau a slogan publicitar Boeing. Sigur că sunt mai mulți morți în accidente de mașină decât de avion, dar asta și pentru că oamenii merg mai mult și mai des cu mașina decât cu avionul. Iar de accidente de tren în care să moară câte 200 de oameni deodată nu prea am auzit. Sincer acum, în ce alt mijloc de transport ai șanse de supraviețuire atât de mici spre inexistente în caz de defecțiune?
    În altă ordine de idei, am tot auzit că Parisul e murdar aproape la nivelul Bucureștiului, dar mie nu mi s-a părut. De asemenea, am tot auzit că Praga e curată-lună, totuși eu n-am mai văzut în nici un alt oraș pe unde am fost șobolani pe trotuar, în plină zi, târând pantofi de șireturi, cum am văzut în Praga de 2 ori în 4 zile.
    Cât despre Isus, nu e el de vină pentru prostia adepților lui. I think he was a nice guy.

  6. Accidentele de avion, statistic vorbind, sunt extrem de rare, mai rare decat cele de tren, numai ca sansele de supravietuire sunt minime. Sunt calcule procentuale, nu sume. Daca alegi o companie buna eu zic ca nu trebuie sa iti faci probleme.
    Cred ca am mai scis aici faptul ca Isus a fost un om bun pacalit de taicasu’ care de altfel inainte de el l-a facut pe Satana, sa nu uitam ca Satana este opera ratata a lui Dumnezeu. Ca un fel de experiment care a luat-o razna.
    Cat despre orase, totul este subiectiv, depinde in ce stare esti, ce asteptari ai, in ce zii nimeresti etc. Imi aduc aminte de Bruxelles, unde am fost o singura data (eram in trecere spre Germania) si am nimerit intr-un cartier de arabi (sau turci nu stiu exact) care era infect, dar unde am mancat cel mai bun kebhav (cica asa se scrie chebab) si am baut bere cu 20 de centi sticla (locala si foarte proasta, mai proasta ca berea franceza care este oribila), aproape mai ieftina ca in Romania. Conteaza mult si oamenii, te poti simti excelent intr-un loc urat daca ai prieteni.

  7. Hohohoooo câte replici și câtă atenție pe seama Unuia atât de „neinteresant”, „demodat”. Și numai ca să își exprime unii lipsa de apreciere. Și cu ce rămân eu. Seamănă tare cu atitudinea unora ieșiți de la o afacere proastă. Bine spusă: „Cât despre Isus, nu e el de vină pentru prostia adepților lui”. Cu o mică paranteză, intuită de majoritatea și probabil e și ea de acord cu mine și anume ” a așa zișilor adepți”.

    Ce talent de povestitor ai =)) . Auzi tu „gri-șobolan”, „șobolani târând pantofi de șireturi” =)). Prima oară am zis să nu o cred dar având în vedere că am vazut șobolan în restaurant (în „Rumenia” nu vă gândiți la prostii) mă amuz teribil cu ocazia. 😀 .

    Cât despre frica de avion e total normală… sunt tari instinctele primare… măcar unele din ele :)) .

  8. Ha ha, exact asa ma gandesc si eu, daca pilotul a dormit prost, daca il doare o masea, daca pe tehnicianul care trebuia sa verifice motorul l-a inselat nevasta. Ca sunt si ei oameni, ca noi toti:) Si francezii sunt tari cu traducerile lor, n-ai stat mai mult sa afli ca ei pe Beijing l-au botezat Pékin, i-pod se cheama baladeur mp3, programul Word de pilda e logiciel Word si il numesc pe Jackie Chan exact jaki shan:)

  9. Am citit si eu cartile lui Clarke.
    Una am gasit-o intr-o librarie din aeroportul Bordeaux. Era ascunsa bine de tot… nu cumva sa declanseze vreun razboi anglo-francez.

Comentariile sunt închise.