Eu când vreau să merg la film, merg la film*

Îmi plac filmele mai mult decât îmi plac cărțile. Poftim, am spus-o. Aștept să fiu zdrobită de disprețul intelectualilor rafinați.

Iar cel mai mult și mai mult îmi plac filmele la festivaluri. Festivalurile de film mă fac fericită, mă umplu de o stare euforică similară cu îndrăgosteala, doar că mai sănătoasă, căci în cazul filmelor nu s-a întâmplat vreodată să se termine cu mine blestemându-mi zilele, oricât de nereușite ar fi fost. Singurul lucru pe care îl blestem e faptul că nu am suficient timp, din cauza altor varii activități, să stau de dimineață și până seara cu ochii într-un ecran de cinematograf. Ceea ce nu înseamnă că nu mai fac asta din când în când. De exemplu, ieri am petrecut vreo șapte ore la NexT, fără să mă hrănesc cu altceva în afară de alune, Coca-Cola și povești pe celuloid. Un alt lucru care îmi întunecă bucuria e că anturajul meu e format preponderent din indivizi care nu-mi împărtășesc entuziasmul și obișnuiesc să-mi zâmbească cu condescendență în timp ce refuză politicos invitația de a mi se alătura, întrebându-se probabil ce mai vrea și nebuna asta de la ei. Însă există oameni cu care mă întâlnesc la fața locului și cu care m-am obișnuit: aceeași organizatori, aceiași voluntari, chiar și același public. Suntem cu toții o mare familie unită de Iubirea pentru Filme Dubioase.

Bineînțeles că filmele de festival sunt dubioase într-o proporție semnificativă, mai ales pentru oamenii serioși (noroc că eu nu-s așa ceva). Dar și chestia asta are hazul ei. Când te uiți la un calup de 6-7 scurtmetraje unul după altul, e ca și cum ai căuta într-o cutie de bomboane, vorba lui Forrest Gump, niciodată nu știi peste ce dai. Unele sunt clișeistice- există și clișee artistic-festivaliere, nu toate intră în categoria Hollywood-Avatar-Transformers. Am văzut la NexT un filmuleț extrem de lung și plictisitor, intitulat 10 000 mile depărtare de Tașkent, care ilustrează perfect ce-i mai rău în ideea de film de festival „clasic”: niște-frânturi-de-viață-grea-de-zi-cu-zi-gesturi-cotidiene-filmate-în-timp-real-și-fără-coloană-sonoră-eventual-singura-muzică-e-cântată-chiar-de-personaje-artiști-aspiranți-și-nu-se-întâmplă-practic-nimic-și-nici-nu-există-vreun-final. Ceea ce mă face să cred că mulți oameni care-și trimit opera la festivaluri întâi se gândesc că vor neapărat să facă un film și abia după aceea despre ce să fie. Cele mai multe sunt însă pur și simplu interesante și de nevăzut în altă parte. La Animest, de pildă, au avut loc singurele proiecții de la noi cu Waltz with Bashir și Mary și Max.  Tot pe la asemenea evenimente am prins eu gust și de filme românești, de care de obicei fugeam ca de ciumă.

Festivalurile de film sunt, ce-i drept, și sediul central al defecţiunilor tehnice. Decesul pentru patrie al proiectorului, întreruperea filmului şi reluarea lui din acelaşi punct de mai multe ori până când îl ştii la fel de bine de parcă l-ai fi făcut tu sunt lucruri la ordinea zilei. Să nu uităm şi erorile de pilotaj: de exemplu, când filmul începe să fie proiectat din mijloc şi nimeni nu îşi dă seama decât jumătate de oră mai târziu. Traducerea e întotdeauna anapoda, după modelul Cartoon Network „cotton candy=bomboană de bumbac”, ceea ce e ok pentru că subtitrarea e oricum destul de des în contratimp cu ce se întâmplă pe ecran. Dar asta se întâmplă deoarece sincronizarea subtitrării la festivaluri se face live, cu un om care stă la un laptop şi apasă în mod repetat pe tasta Space. Iar dacă filmul e într-o limbă mai dubioasă am dat cu toţii de dracu’, în special sincronizatorul de serviciu care habar n-are când să lovească butonul. Traducerea care se petrece în conversaţia directă cu invitaţii străini nu merge nici ea mai fericit, ei nu vorbesc ce limbi vorbim noi şi viceversa. A, şi proiecţia nu începe aproape niciodată la ora programată. Dar te obișnuiești și cu lucrurile astea, cum te obișnuiești cu defectele cuiva pe care-l iubești. Cel puțin așa am auzit că se întâmplă.

Festivalurile de film se petrec în cinematografe adevărate. Nu, eu nu consider că mall-urile sunt cinematografe adevărate. Pentru că filmele adevărate nu se văd în zgomot exagerat și urlător, într-un scaun cu gaură pentru vârât sticla de cola și înconjurat de pițipoance și cocalari care au făcut o pauză de shopping, într-o clădire din sticlă aflată într-un cartier de rahat de la mama naibii (îmi cer scuze Drumului Taberei care nu e un cartier de rahat, spre deosebire de Rahova, dar tot la mama naibii e). Un cinema veritabil trebuie să se afle pe bulevard, în centru, să aibă oareșce aromă retro (nu în paragină totuși, ca scorbura numită cinematograful Lumina) , balcon și o firmă cu litere din acelea pe care le schimbă cineva cățărat pe o scară, ca Melanie Laurent în Inglorious Basterds. De fapt, cinematograful lui Melanie în filmul ăla e idealul meu de sediu central al unui festival, mi-ar plăcea și mie unul.

Toamna e favoritul meu absolut, Anim€™est cu desenele animate, festivalul de film digital Kinofest, destul de prăfuitul DaKino by Dan Chișu, localizat în ultimii ani în mod absolut inexplicabil numai în Mall-uri, diverse evenimente naţional-tematice (Festivalul Filmului Francez, Festivalul Filmului German, Festivalul Filmului Japonez şamd). Primăvara avem festivalul de scurtmetraj Next, Festivalul de film Bucureşti (B-EST IFF), unde intrarea studenţilor e întotdeauna liberă, şi Festivalul Filmului European. Centrul Ceh mai organizează un festival de documentare pe teme politice, One World Romania. Cel mai mare eveniment de film din ţară e desigur TIFF-ul de la Cluj, carevasăzică în alt oraș, dar mai organizează proiecţii speciale şi în Bucureşti. Anul trecut, un festival a încheiat socotelile cu viaţa (Festa€sia) şi altul abia le-a început (Festivalul de film pentru copii KinOdiseea). S-ar putea să mai fie și altele pe care nu mi le amintesc eu.

Într-o bună zi am să merg și la Cannes. Am zis.

*În ciuda titlului nu a fost vorba deloc despre filmul cu cel mai parafrazat titlu din ultima vreme, Eu când vreau să fluier, fluier, dar va fi vorba în curând, cred, pentru că tocmai l-am văzut. Dar cred că un nume mai corect pentru film ar fi fost Eu când vreau să beau cafea, beau cafea.

Update: recenzie la Fluier aici.

2 gânduri despre „Eu când vreau să merg la film, merg la film*”

Comentariile sunt închise.