Jurnal de Anim’Est 4(episodul I)

Evenimentul care nu suscită interesul deosebit al niciunuia dintre cititorii acestui blog se apropie de sfârşit. Ca şi anul trecut, s-a remarcat prin două lucruri:

1. Filme mişto, conferinţe, masterclassuri si alte lucruri care provoacă fericire extatică maniacilor ca mine;

2. Poticneli organizatorice.

Despre lucrurile de la punctul doi puteţi citi destul de pe larg aici, unde eu povestesc plină de bucurie cum am aşteptat o oră şi jumătate filmul de la deschidere, sau aici, unde eu povestesc, la fel de plină de bucurie, cum, în altă zi, oamenii mi-au proiectat altceva decât scria pe bilet şi plătisem eu. Acum să vorbim despre lucruri mai plăcute, adică cele de la punctul unu. Şi, ca-n vremurile bune, să vă spun ce-am văzut.

mama foarte urâtă a lui Mary

Mary and Max, de Adam Elliott. Ăsta a fost filmul de deschidere pe care l-am aşteptat cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună. Face parte din familia filmelor făcute-de-oameni-nebuni-şi-maniaci, adică tehnica e stop-motion cu figurine din plastilină, o chestie al dracului de migăloasă. La începutul filmului, Mary are 8 ani, e mică şi urâtă şi locuieşte în Australia; Max are patruzeci şi ceva, e evreu, gras, bolnav psihic şi locuieşte în New York. Cele două personaje se împrietenesc prin corespondenţă şi (spoiler!!) nu se întâlnesc niciodată în persoană, dar influenţează fiecare viaţa celuilalt în foarte mare măsură. Prima jumătate a filmului este absolut genială, un amestec de drăgălăşenie şi cinism în părţi egale. Mai încolo, cam după ce Mary s-a făcut mare, eu una am început să simt că nenea Elliott începe să exagereze când cu una, când cu cealaltă, şi că mi se bagă niţel pe gât un mesaj de awareness vizavi de sindromul Asperger (boala lui Max). Per ansamblu însă, e un film bun, peste mare parte din ce lansează Haliudul anual. Ce e mai trist e că am înghiţit pastila cu awareness-ul şi m-am interesat de sindromul ăsta, care se pare că se manifestă prin desăvârşită lipsă de aptitudini sociale şi predispoziţie spre a crăpa singur, neiubit şi fără prieteni, iar unul din simptome e să preferi să mergi la bibliotecă decât la o petrecere. Deci poate totuşi am şi eu o scuză. Poate-s bolnavă la cap.

Programul de scurtmetraje britanice a fost cel puţin interesant, aşa cum mă aşteptam. Am observat însă tehnici foarte asemănătoare de realizare- mai toate erau într-un fel sau altul colaje. Mă întreb dacă e un soi de trend în rândul animatorilor britanici. Vreo două au fost mult prea experimentale şi m-au pierdut pe drum, dar trebuia să-mi dau seama şi după titlu: unul se numea “Palimpsest”. Când pui numele filmului “Palimpsest”, e clar că va fi experimental şi neinteligibil. Era cu o casă-hambar care se tot dărâma şi la un moment dat conţinea un cal- altceva n-am reţinut. Altul,

Keith Reynolds cant make it tonight
Keith Reynolds can't make it tonight

intitulat “Magnetic Movie”, era pur şi simplu o înşiruire de dungi colorate pe ecran, suprapuse peste vocea unor oameni care bălăreau despre câmpuri magnetice. Aşa ceva pot să fac şi eu, deşi nu înţeleg de ce-aş vrea. În schimb, mi s-au părut reuşite: “Keith Reynolds can’t make it tonight”, cu o tehnică foarte simpluţă şi umor foarte britanic negru-tuci, despre un individ care, neprimind promovarea aşteptată la locul de muncă, se hotărăşte să-şi omoare rivalul; “This Way Up”, altă poveste cu umor negru, implicând 2 ciocli şi un sicriu buclucaş; “Codswallop”, o serie de “pastile” ilustrate foarte original, cu ecranul împărţit în două; şi “Photograph of Jesus”, despre cererile ştiinţifico-fantastice pe care le primesc oamenii care lucrează la arhivele agenţiei Getty. Programul conţinea şi un film despre elefanţi, numit “Elefanţi”, care însă nu mi-a plăcut atât cât m-aş fi aşteptat de la ceva implicând elefanţi. Ah, au inclus şi un Simon’s Cat. Simon’s Cat rulz.

Simpsons Movie, la care m-am dus pentru că era intrarea liberă şi voiam şi eu să aflu ce e cu Simpsons înainte de conferinţa scenaristului Mike Reiss. Apoi conferinţa în sine. Cum eu nu mă uit la Simpsons, habar n-am să spun cum se compară filmul cu serialul; a fost ok pentru un film gratis şi pe alocuri amuzant, dar nu mi-a stârnit interesul pentru serial. Mike Reiss e un nene evreu cu nasul mare, ochii mici şi o moacă per ansamblu inocent-derutată; glumele lui sunt clişee obişnuite precum “francezii sunt naşpa, texanii sunt proşti, noi evreii ne gândim numai la bani”. N-a oferit prea multă informaţie în aşa-zisa lui dezvăluire din culise, dar a fost o prezenţă agreabilă. N-am luat autograf şi de la el ca de la nenea Dilworth anul trecut pentru că, deşi mi l-ar fi dat pe o copertă de scenariu Simpsons originală, ar fi trebuit să cumpăr şi un DVD cu filmul lui, “Raţa homosexuală”. Nu, mulţumesc.

Mozaic nr 5. Asta e ceea ce mi-a băgat pe gât AnimEstul la prima încercare de a vedea competiţia de clipuri. Cică ei aia aveau pregătit, asta e, ce, spectatorilor, vreţi să vedeţi ce scrie pe bilet? Ale dracului pretenţii. Nu ştiu cum sunt celelalte pachete de scurtmetraje în afara concursului, dar ăsta a fost foarte slab. Nu-mi mai amintesc mare lucru din el în afară de faptul că mi s-au părut prea lungi, prea “vorbite” şi pline de ceea ce americanul numeşte “toilet humor”. Unul singur a fost mai drăguţ, un filmuleţ francez după un basm despre un şoarece mincinos, ale cărui minciuni se dovedesc foarte utile şi binefăcătoare.

Competiţia de videoclipuri si reclame. Cred că selecţia ar fi trebuit făcută mai “la sânge”- erau foarte multe

Razpect for da rapper rat
Razpect for da rapper rat

clipuri extrem de asemănătoare, sau unele care, din punctul meu de vedere, nici nu s-ar fi calificat la secţiunea animaţie, căci cuprindeau doar nişte filmări cu trupa şi nişte efecte colorate pe lângă. De asemenea, erau prea puţine reclame în concurs- sunt convinsă că se fac mult mai multe reclame animate- şi nu prea pricep cum va fi ales premiantul, videoclipurile sunt un lucru foarte diferit de reclamă şi nu poţi compara mere cu pere. Oh well. Partea bună a concursului de videoclipuri e că dacă imaginile nu-s cine ştie ce, măcar asculţi muzică interesantă, şi viceversa. Nu mi-au sunat cunoscute decât numele a 2 trupe –Radiohead şi Nine Inch Nails- şi a unui singur animator –Bill

Mexican Standoff, by Bill Plympton
Mexican Standoff, by Bill Plympton

Plympton– din concurs. Ah, da, era şi un clip Vama. Dovadă irefutabilă că Tudor Chirilă este pretutindeni şi nu pot scăpa de el în veci, nicăieri. Cele mai memorabile clipuri au fost, pentru mine, o dubioşenie îngrozitoare din cauza căreia m-am trezit fredonând ore în şir, pe un ton monoton “This bag is not a toy, keep away from fire! No ironing, no, no, no, wash with similar colors!” şi unul cu un şoarece nemţălău şi rapper, care ieşea dintr-un canal strigând: “yo yo yo! ţvai dauzănd acht! Răzpect!” Astea şi încă nişte caraghioslâcuri:“Sexy robot, sexy fuck machine”, sau George Orwell îndemnându-ne să bem ceai, “for the love of God”, m-au făcut serios să mă gândesc dacă oamenii ăia chiar au lansat aceste cântecele ca muzici independente, să zicem, şi la radio, şi mai ales, dacă sunt sănătoşi la cap.  Cele mai reuşite dpdv al animaţiei mi s-au părut “Hey” de la Eatliz şi « Favourite Pet » de la Fixkes.
http://www.youtube.com/v/n04M7XXItwA&hl=en&fs=1&color1=0x2b405b&color2=0x6b8ab6

-va urma-

12 gânduri despre “Jurnal de Anim’Est 4(episodul I)

  1. De ce ti se pare trist mesajul despre sindromul Asperger? Ia uite cum sunt cei cu acest sindrom „Nivelul lor de inteligenta este normal sau superior normalului.” 😉

  2. Într-adevăr. Dar la ce-ţi foloseşte să rezolvi ecuaţii diferenţiale şi să citeşti 500 cărţi dacă nu te descurci câtuşi de puţin în lumea reală în care trăieşti?

  3. Da asa e si presimteam ca o sa dai raspunsul acesta dar totusi exista persoane care te pot aprecia pentru ceea ce esti. Intradevar nu prea poti sa faci nimic fara prieteni, doar tu si calitatiile tale, doar sa rezisti eventual ceea ce nu prea e placut. Nu vream sa fie un raspuns arogant cumva (mai ales ca io de felul meu reusesc, ma mir si eu, sa ignor momentele de singuratate deloc putine si ma laud mie insumi, de ce nu stiu). Si uite maine la 15 se tine schimb de carti in Lucky 13 si acolo cu singuranta sunt persoane destul de asemanatoare cu tine (o sa ma duc si eu pentru prima data ) si cu siguranta te-ai simti mai in largul tau acolo.

  4. Se poate sa ai dreptate. Ma duc sa vad si eu cum e si revin cu o parere ( superficiala macar). Mmmmmm curios la tine la eticheta „book rewievs” apar la o privire superficiala tocmai acele carti care nu iti plac. 😕 Mi-ar placea sa aflu ce carti iti plac pentru ca e destul de misterios. 😀

  5. Permite-mi sa fiu putin noncontextual si sa apreciez schimbarea !!! Arata super . Culorile nu sunt stridente, se potrivesc de minune si creeaza o atmosfera eleganta, rafinata si discretie(parerea mea umila a unuia care are tangenta cu arta cat de cat). Da arata bine chiar daca poate ai luat interfata sablon de undeva. Super !!!

Comentariile sunt închise.