Tarantino s-a făcut mare

Adică a făcut în sfârşit un film care are şi un subiect, nu doar o grămadă de personaje  cul, scene sângeroase şi referinţe cinematografice obscure azvârlite laolaltă şi amestecate. Sigur, „Inglorious Basterds” are şi din astea, de altfel nici nu-s lucruri foarte rele (intră la categoria mindless fun, pe care eu o prefer în stil Kill Bill şi nu, ca majoritatea femeilor, lăcrămoasă-romanticoasă a la Notebook/ Sweet November/altă prostie asemănătoare).


Presupun că toată lumea ştie că e vorba despre un comando de evrei care se distrează scalpând nazişti şi că Brad Pitt e eroul principal, aşa că n-o să mai insist. Presupun că toată lumea ştie şi că e foarte amuzant, în special datorită lui Pitt şi accentului lui de ţăran pe care-l puteţi asculta şi în trailere. Nu insist nici cu asta. Mai bine să zic de ce mi-a plăcut mie.
1.Filmele despre nazişti şi oameni care plănuiesc să-l omoare pe Hitler au o mare problemă: ştii dinainte cum se termină. Planul eşuează, Hitler îi prinde, pac-pac, şi trăieşte fericit până ajunge să se omoare singur în buncărul proprietate personală. Vezi „Valkyrie”, cu Tomiţă Cruise. Normal, aşa s-a întâmplat în realitate, dar serios că nu înţeleg unde scrie că filmele trebuie să reproducă realitatea. Eu aş zice că trebuie să facă întocmai dimpotrivă în majoritatea cazurilor. Basterds e cu desăvârşire lipsit de orice atingere cu noţiunea de „acurateţe istorică”, în afară, desigur, de faptul că e cu nazişti şi evrei şi apar pe acolo nişte neni pe care-i cheamă Hitler şi Goebbels.
2.Eu una sunt sătulă până în gât de filme despre al Doilea Război Mondial, s-au făcut o tonă, şi toate sunt pătrunse de sentimentalism reverenţios şi de dorinţa de a-mi stoarce mie, privitorului, lacrimi cu orice preţ. Ok, a fost nasol războiul ăla, cu tot cu Hitlerul lui. Viaţa e nasoală în general, scurtă şi dureroasă. Asta ce înseamnă, că trebuie să ne văicărim încontinuu până murim? Au trecut deja 60 de ani de la război, ce pisicii ei de viaţă. No more Schindler’s List copycats, please. Mă bucur enorm că a făcut în sfârşit cineva un film care ia subiectul pe alt ton.
3. De asemenea, mă bucur enorm că în filmele lui nenea ăsta Tarantino orice personaj e dispensabil şi poate fi omorât când te aştepţi mai puţin şi cât se poate de brusc. Poate pe alţii îi enervează, mie-mi place. La Hollywood, dacă i-au dat unuia mai mult de 5 minute de timp pe ecran, ori supravieţuieşte,ori are o moarte eroică-tragică–mă rog, ceva care să-ţi permită să-ţi iei rămas bun de la personaj. Sentimentalisme de rahat. Dacă tot glorificăm realismul (şi-l lăsăm pe Hitler să-i prindă pe răzvrătiţi de fiecare dată), începe de aici, Hollywood, ce polinomul şi matricea ei de viaţă!Moartea e în general bruscă. Uneori oamenii nu-şi iau rămas bun nici când pleacă de lângă tine şi rămân în viaţă, darămite când crapă.
4.Gagici mişto. Cele 2 gagici din film, o spioană-femeie-fatală şi o răzbunătoare unică supravieţuitoare a unei familii de evrei, pe lângă faptul că sunt frumoase rău, sunt cam cele mai interesante personaje feminine pe care le-am văzut în ultima vreme în filme.
5.Spre deosebire de alte filme tarantineze, ăsta poate fi bănuit de ceva profunzime. Adică, după ce ai terminat cu hlizitul (şi strâmbatul din nas la diverse momente scârboase şi pline de ketchup), poţi să te întrebi: dar oare sunt Basterds nişte personaje cu care trebuie să simpatizăm? Ce-au făcut ca să-i simpatizăm? Nu dau dovadă de nici o urmă de etică şi morală, ba chiar au mai puţină decât naziştii! Dar noi ăştia, care ne uităm la film şi râdem când Eli Roth sfărâmă capul unui nemţălău cu o bâtă, cu ce suntem mai buni decât nemţălăii din film care râd la un film propagandistic despre unul de-al lor împuşcând americani? Bla bla bla. Mă rog, cine vrea neapărat să-şi bată capul cu ceva, poate să scoată un pretext. Deşi nu înţeleg de ce ar ţine cineva morţiş să-şi bată capul.
6. E p-acolo Daniel Bruhl (care în film e un soldat-erou cam tăntălău). Nu că l-aş considera cine ştie ce frumos sau cine ştie ce mare actor, I simply like him şi-mi place să-l văd în filme, nu ştiu de ce. Un nemţălău care vorbeşte bine engleză, franceză, spaniolă şi poate o mai rupe şi-n alte limbi, dar nu l-oi fi auzit eu, trebuie să fie un fenomen, nu? Adică, ştiam că nemţii nu învaţă limbi străine, în principiu.
Cam atât. Trebuie să menţionez că mi-a picat fisa mai târziu că Basterds sunt nişte idioţi şi n-ar fi reuşit să facă nimic fără gagicile din film. Deci, încă o dată, gagicile din film sunt foarte şmechere!

6 gânduri despre „Tarantino s-a făcut mare”

  1. Ei…sa nu exageram cu aportul gagicilor 😀 nu erau nici ei chiar asa inutili de sine statatori

    Dar faza de la final , sau aproape de final, cand se dau ei italieni …si incepe sa vorbeasca vanatoru de evrei intr-o italiana cursiva si brad pitt abia scotea 2 cuvinte si alea pocite,mi s-a parut super amuzanta :)) si, nu stiu numele actorului, dar cred ca a facut un rol remarcabil ‘vanatoru de evrei’ .

  2. C’mon. Daca nu era fata cu cinematograful nu se făcea nimic. Practic ea şi cu Landa au hotărât deznodământul acţiunii. Cristopher Waltz îl cheamă pe Landa. E austriac. Şi da, a fost foarte tare.

  3. De fapt daca e s-o luam asa, fata cu cinematograful oricum voia sa faca ceva . Ei au fost add-on-ul. Dar ma refeream nu doar la faza de final ci asa , per ansamblu ca nu era doar gura de ei..mai luau si ei cate un scalp ceva…faceau ceva 😀

Comentariile sunt închise.