Jurnalista câinilor şi pisicilor

Argumentul suprem al studentului fraier, la început de drum, dacă venea vorba să demonstreze că îi curge jurnalismul prin vine, era: „am scris în revista liceului”. Revista liceului, definiţie: o labă din cele mai triste, în care se găseau în general lucruri îngrozitor de plicticoase şi ridicole, scrise de elevii cei mai snobi şi piloşi. Liceul meu avea şi el aşa ceva. Îi zicea Consonanţe şi conţinea analize nemuritoare precum „Prepoziţiile-nuclee de intensitate a scrisului în lirica eminesciană” sau încercări literare obosite stil „Ore gemene de ritual/ Sfâşiind cortină de-amintiri/ Nerostitele tăcute trăiri/ Licărind în globul de cristal” (am citat dintr-o poezie scrisă de directoarea liceului). Am scris şi eu în această publicaţie jenantă.

Dar, dar! Acum vine marele plot twist: nu ăla a fost începutul meu în presă. Tot ce-am zis până acum a fost o diversiune. Eu mi-am început cariera la o vârstă chiar preşcolară, la prima revistă de p-acilea dedicată iubitorilor de mâţe şi potăi. Sau cel puţin cred că eram primii. Aştept să fiu contrazisă. Noi am apărut în ‘92, adjudecat sau mai licitează careva?

Revista Lumea animalelor (original, ştiu) apărea în cadrul a ceea ce în vremurile alea precambriene se putea numi un grup de presă, adică VIP + Cuvântul by Radu G. Ţeposu. Aceste publicaţii există şi acum, dar nu mai interesează pe nimeni, iar Ţeposu, care nu era deloc ţepos, ba era chiar un tip mişto, a murit demult, călcat de tren, parcă. Mătuşa mea era redactor şef (acolo se numea redactor principal), iar maică-mea era corector la minunata revistă. Nadia venea destul de des prin redacţie, ocazie cu care s-a familiarizat încă din fragedă pruncie cu înjurături şi urlete diverse asociate conceptelor de machetă, tipografie, „am întârziat cu articolu” (încă nu se zicea: „am depăşit deadline-ul”) ş.a.m.d.
A, şi şi-a dat seama cu ce se ocupă un jurnalist.

Nadia la prima vizită: Ce faceţi voi aicea? Staţi degeaba?
Jurnalişti: Bem ceva, e ziua lui X.
Nadia la a doua vizită: Ce faceţi, staţi? Tot nu munciţi?
Jurnalişti: Bem ceva, e ziua lui Y.
Nadia, la a treia vizită când se nimerea să fie, bineînţeles, ziua lui Z: Voi nu munciţi niciodată!!!
Aşa am rămas cu impresia că jurnaliştii sunt nişte oameni care stau degeaba mult şi mi-a rămas în subconştient ideea că vreau să fiu şi io unul.

Caricatură de Adrian Socaciu, într-un număr din 1994

Revista nu era doar pionieră, ci şi foarte tare, mă rog, cât de tare poţi fi pe o asemenea nişă. Nu era vorba doar despre câini şi pisici, aveam şi articole despre alte animale. De exemplu, broaşte ţestoase. Sau canari. Sau şerpi. Orice lighioană îţi dădea prin cap să-ţi iei în casă, noi ştiam cum trebuie să o îngrijeşti. Pe lângă asta, aveam şi conţinut mai ‘telectual. Despre studiile de etologie ale lui Konrad Lorenz, de exemplu.  Nu ignoram nici latura mondenă, cum ar fi că potaia lui Florin Prunea i-a mâncat ghetele de fotbal la un moment dat.

Mai încolo, mătuşă-mea s-a cărat din grupul lui Ţeposu la firmă proprie. În anul electoral 1996, revista pentru iubitori de potăi a avut tupeul să chestioneze toţi candidaţii importanţi cu privire la planurile lor în ce priveşte protecţia animalelor, problema câinilor maidanezi bla bla. Iar ei n-au zis Hai sictir, ba chiar au răspuns foarte disciplinat. Dacă interesează pe cineva, Emil Constantinescu era un mândru proprietar de dalmaţieni. Prin 99 experimentul jurnalistic al familiei mele şi-a dat obştescul sfârşit, sufocat de taxele din epoca proprietarului de dalmaţieni, dar mai ales de ideile tot mai alăturea cu drumul, cel puţin afaceristic vorbind, pe care le avea mătuşă-mea. Acum mama îşi aminteşte cu atâta neplăcere de acest proiect, încât a aruncat cam toată colecţia de reviste.

Pentru cine se întreabă care a fost contribuţia mea: păi, n-a fost chiar nulă. În afară  de momentul fotomodelistic care se vede în poză, ajutam şi eu cum puteam: mai o corectură, mai o traducere din „30 millions d’amis” (am vaga impresie că atunci când aveam 10 ani ştiam franceză mai bine decât ştiu acum), mai un desen cu pinguini pe un gheţar. A, şi am vândut şi reviste la tarabă, la o expoziţie chinologică. Unde am stricat toate pozele făcute de unchi-miu pentru că nu ştiam că nu e voie să deschizi aparatul de fotografiat. Shit happens.

Pentru cine se întreabă ce rost are această rememorare: păi, absolut nici unul. Doar că am dat de unicul număr supravieţuitor al revistei prin casă şi m-a lovit nostalgia. Anturajului i-am făcut deja capul calendar cu povestea începuturilor mele gazetăreşti, cu tot cu marea mea gafă de la corectură care a ajuns pe copertă (sssst!….), ba le-am şi dat câte o revistuţă d-aia de se vede în poză. Dar pe aici pare-mi-se că n-am mai povestit. A, şi mă mai gândeam la ceva. Oare, dacă aş avea bani acum…? …Nu, nu cred, mortul de la groapă nu se mai dezgroapă. Oricum, fiecare cu visele lui, iar ăsta era al mătuşă-mii, nu al meu. Chiar, mătuşă-mea e un om care şi-a îndeplinit visul. Chiar dacă n-a durat foarte mult. Mişto de ea.

Habar n-am dacă mai există o revistă de genul ăsta acum. Ştie cineva?

18 gânduri despre “Jurnalista câinilor şi pisicilor

  1. In bratele tale e un bursuc, un panda pitic sau o pisica? Ca nu-mi dau seama…

    Foarte bun post, felicitari! Vorbesc de asta de pe blog.😆

  2. Nimeni nu scrie ca tine! Invat articolul pe dinafara. O sa iti demonstrez…
    Fug sa vad ce pet reviews mai exista inafara de cele pe care le citesc eu (Pisica mea, Cainele meu).

    M-a emotionat hotararea ta:
    ”Oricum, fiecare cu visele lui, iar ăsta era al mătuşă-mii, nu al meu. ”

  3. @monica: In bratele mele e un iepure mare si gras. Il chema Florin si avea obiceiul sa urineze pe necunoscuti.
    @Jimmy: Sa n-aud de Cainele Meu! Fondatoarea lor a fost angajata la noi. Pana intr-o zi cand ne-a furat articolele si pozele din redactie si si-a facut revista proprie.

  4. Dog Magazin – dedicata raselor canine
    Pisica – pisica, hrana si alte specii pisicoide
    Pupaza din tei – Iasi – ”Ziar cu si despre animale” (!?)

    Da din gene, papadia mea, si apar! 😀

  5. Pupaza din tei e un ziar pentru copii, din ce vad.
    Dar tot n-am aflat daca noi am fost primii in nisa…

  6. Interesante inceputuri in presa ai mai avut si tu Simona !
    Eu am facut primii pasi in meseria pe care o am acum , atunci cand am implinit cinci ani , si am numarat cadourile primite si banii primiti .

  7. Cam caprui ochii tai in poza….😀 o fi de la tipar🙂 Si totusi, zici ca această rememorare nu are absolut nici un rost, dar eu vad ca totusi exista unul: sa afli daca ati primii sau nu😉 important e ca ai facut si tu parte din echipa (oarecum), restul nu mai conteaza… daca te apuca nostaligia mai demult poate acum apareati in enciclopedia lui Petcu😀

  8. Trestiuta
    Din cate stiu Cainele meu se lauda cu intaietatea pe piata. Incepe sa devina interesant…

    romania inedit
    fb. tu rezuma-te in continuare la OKM, mie toate mi se par doar niste purceluse in calduri cand le compar cu decenta Nadiei…

  9. @Jimmy: matusa-mea avea revista pentru iubitorii de animale cand Cainele Meu nu era nici macar in proiectul proiectului.
    @Tribun: am zis Ssssst!😦 Si era Leopard, nu Ghepard. e o diferenta.

  10. Ar fi bine inainte sa te apuci de meseria asta sa asculti cu atentie ce zice Noam Chomsky. Poate o sa zici ca imi place omul asta pentru ca am avut odata simpatii politice comune, dar nu e asa, chiar spune adevarul:

  11. Mi-e greu sa cred ca n-a existat nicio revista de gen inainte de ’90, dar oricum, e apreciabil efortul de a da cuvantul necuvantatoarelor. Mini Lumea Animalelor era suplimentul pentru pitici? Vroiau sa te faca icon in Mini Lumea Oamenilor-mini?

  12. Mini Lumea Animalelor a aparut o singura data cu ocazia unui concurs pentru copii „De ce-mi doresc un animal de companie”. In supliment erau compunerile copiilor. Eu n-am participat, dar am aparut pe coperta pe pile, fiindca eram nepoata sefei.

Comentariile sunt închise.