Jimmy went on to become a lawyer and moved to Fresno. He never got married; he died of lung cancer at age 45.


Există în filmele americane un anumit tip de final în care toate personajele au parte de o ultimă reuniune şi o petrec fiind extrem de zâmbăreţi, afectuoşi unii cu alţii, glumind ş.a.m.d. Un narator sau un text pe ecran îţi spune că nu s-au mai văzut niciodată de atunci, apoi povesteşte ce s-a întâmplat cu viaţa lor ulterioară: care ce a devenit, cine s-a căsătorit, cu cine, câţi copii a avut şi cine a rămas celibatar; câţi ani a trăit fiecare şi cauza morţii. Unii îşi împlinesc visele de mărire, construiesc familii numeroase-şi-fericite (cu cât mai numeroase, cu atât mai fericite, nu-i aşa?) şi apucă adânci bătrâneţi; alţii devin nişte rataţi, alcoolici, locuiesc cu mama bolnavă de Alzheimer până la sfârşitul vieţii şi crapă singuri şi neiubiţi, sau se îmbolnăvesc de leucemie la 30 de ani şi mor în chinuri groaznice. Mă rog, fiecare cu ce loz a tras.  Pe fundal se derulează o melodie indie-cool.

Mă gândeam la asta în timp ce mă uitam la ultimul episod din Six Feet Under, unde o tipă cu părul roşu se cară într-o maşină faină, după ce s-a împăcat cu toate rudele ei isterice, şi ascultă melodia asta cântată de una care pare că se ţine de nas:

[audio: http://therealkylestewart.com/biscuits/jan08/Breathe_Me.mp3%5D

iar regizorul ne arată că roşcata a trăit fericită până la 102 ani (deci da).

Îmi imaginam cum ar arăta o secvenţă din registrul ăsta dacă eu şi deja-foştii colegi de facultate am fi într-un film. Că, evident, pe cei mai mulţi n-o să-i mai revăd (ceea ce nu e neapărat mare pagubă). Care ar fi coloana sonoră? Ce-ar spune naratoru’ despre fiecare? Cinematograful din mintea mea a rulat deja secvenţa într-un fel, dar mi-ar plăcea să pot verifica în ce măsură am nimerit-o, pe cine am subestimat şi pe cine am supraestimat. Adică să fiu un soi de unica şi adevărata fiică a mamei Omida pentru un minut. Mai puţin în ce mă priveşte pe mine, fiindcă mi-e al naibii de frică să am dreptate.

Tot legat de asta, am observat că oamenii ăştia care nu se mai văd niciodată după aceea nu se despart supăraţi. Indiferent cât de mult s-ar fi umplut de draci unul pe altul şi dezamăgit de-a lungul filmului, în ultimele minute fac sau spun ceva mişto, care şterge tot, şi îşi iau rămas bun cu surâsuri pline de înţelegere. În viaţa tridimensională fără ochelari speciali nu pare să fie aşa.  Oricât de mult ţi-ai dori ca ultimul lucru pe care ţi-l aminteşti despre cineva să se poată derula în capul tău pe muzica noii senzaţii de la Radio Adult Contemporary şi să te îndepărtezi cu un zâmbet, n-ai cum. Pentru că unii parcă simt că e necesar să te dezamăgească până în ultimul moment.

6 gânduri despre “Jimmy went on to become a lawyer and moved to Fresno. He never got married; he died of lung cancer at age 45.

  1. I do that all the time… e misto, nu stiu de ce. Cat despre unii, nu stiu daca simt ca e necesar, dar probabil ca simt ca e natural. Dunno…

  2. Ce matinal! Bogdane, don’t you…umm…sleep sometimes? Da, ştiu, întrebare valabilă şi pentru mine 😀

Comentariile sunt închise.