Pisica aceea care umbla de una singură

pisică desenată de mine cu gândul la o pisică adevărată, care nu umblă de una singură

Povestea cu pisica e una din preferatele mele, iar dintr-ale lui Kipling, numărul doi (după cea cu Puiul de elefant).

Pe scurt: acţiunea se petrece pe vremea când toate animalele erau sălbatice, dintre care cel mai sălbatic era Pisica. Şi Omul era sălbatic, până când l-a domesticit Femeia (Femeia nu e om, după cum a demonstrat clasicul în viaţă Cristian Tudor Popescu), care a mai domesticit după aceea şi Câinele, Calul, Vaca. Pisica nu s-a lăsat. Când o chema altă lighioană spre peştera oamenilor, răspundea aşa: „Eu sunt Pisica aceea care umblă de una singură şi pentru mine toate locurile sunt la fel.” Până la urmă s-a dus de una singură, când a avut chef. Şi pentru că s-a dovedit utilă, a mai prins un şoarece, d-astea, Femeia i-a promis că va avea voie să stea lângă foc şi să bea lapte cald de trei ori pe zi mereu-mereu. „Foarte drăguţ”, a zis Pisica. „Dar, duşmanca mea şi soţia duşmanului meu, eu rămân tot Pisica aceea care umblă de una singură, şi pentru mine toate locurile sunt la fel.”

Am crezut multă vreme că semăn cu Pisica. Şi mie mi se părea că toate locurile, ba şi toţi oamenii sunt la fel. Chiar şi când găseam excepţii, după o vreme aveam inevitabil o revelaţie: „Cine dracu îs ăştia? Îi cunosc? Aşa erau şi când începuseră să-mi placă?” Nu mă deranja să umblu de una singură. Aveam un coleg de liceu care spunea că nu suportă să fie singur nicăieri. Când i se făcea foame, nu mergea la chioşcul din curtea şcolii decât însoţit. Se întâmpla să nu fie  alt coleg care să vrea să coboare în momentul ăla, şi atunci renunţa, spre indignarea stomacului lui, probabil. Cred că era foarte trist când era nevoit să fie singur la WC.  Eu preferam compania propriei persoane şi nu înţelegeam de ce s-ar teme cineva în aşa hal să stea doar cu el însuşi.

Tocmai ce am citit „Femeia sfâşiată” de Simone de Beauvoir şi m-am enervat rău. E vorba de nişte tanti care n-au alt scop în viaţă decât nişte neni şi ba se lasă călcate în picioare, ba îi înnebunesc de creier, iar după aia se miră că n-au avut noroc. O tipă care vrea să aibă o viaţă mişto cu bărba-su tot întreabă: „Avem noi oare o viaţă mişto? De ce nu mai e ca înainte? De ce te uiţi urât la mine? Mai devreme când ai zis aia voiai de fapt să zici altceva! De ce nu vorbeşti cu mine?” Altă tanti care e înşelată acceptă ca Adoratul să îşi împartă timpul matematic între ea şi cealaltă, în speranţa că ăla se va plictisi şi o să-i răsplătească toleranţa reîndrăgostindu-se de ea, iar în timpul ăsta atâta îl umple p-ăla de reproşuri şi se umileşte de îmi venea să mă îndrăgostesc de faţa ei cu o tigaie, cum de fapt trebuia să facă ea din prima cu scumpul bărbat (eu mă supăr pe personajele din cărţi şi din filme ca un copil la teatrul de păpuşi).

Pisica desenată de Kipling, umblând de una singură prin pădurea sălbatică, unduindu-şi coada sălbatică
Pisica desenată de Kipling, umblând de una singură prin pădurea sălbatică, unduindu-şi coada sălbatică

Mai nasol e că mi s-au părut cunoscute aceste personaje dezgustătoare. Am făcut şi eu d-astea, de o vreme încoace nu mai sunt Pisica. Nu ştiu de chiar m-am potolit acum, dar ştiu că m-am plictisit eu, darămite alţii. Am ajuns personajul negativ, pentru că nu pot fi zen şi Maica Tereza; e corect: sunt chiar foarte naşpa uneori. În plus, dramele sentimentale sunt distractive şi social acceptabile o vreme, după aia lumea vrea să mai audă şi altceva. Dar nici n-am cum să şterg la comandă o supărare, un dor sau alte reacţii d-astea nepisiceşti şi generatoare de pinguini. Doar că n-o să mai încerc să le traduc. Iar ce-am dăruit într-un moment cu totul diferit rămâne aşa, chiar dacă mă cam amărăşte acum să mi se amintească.

Cel mai important, cred, e să redevin Pisica. Aş vrea o Pisică îmbunătăţită, una care e în stare să se facă invitată lângă sobă, dar nu-i pasă prea mult dacă e sau nu. Mi-ar plăcea să mă car departe măcar o vreme şi să văd doar locuri şi oameni noi. Cu ăia vechi mă loveşte deja iar revelaţia obişnuită: „Cine dracu îs ăştia?” Rămâne să aflu cum, şi unde. Până atunci,  iau o pauză lungă de Toate, mai ales că nu mi-am regăsit plăcerea de a desena. Şi trebuie să învăţ pentru licenţă, şi m-am plictisit de eu care nu sunt eu.

P.S. Andi întreabă care e ultima poezie care m-a mişcat. Mărturisesc că sunt nesimţitoare şi neamatoare de poezie. Trebuie să sap prea adânc, până-n fragedă pruncie, când cânta maică-mea poezia asta şi mie îmi venea să plâng din cauza intonaţiei ei sfâşietoare când zicea „Doctore!”. Sau poate îmi venea să plâng pe motiv de cântat fals. Nu mai ştiu.

Chestiile astea blogăristice se dau mai departe, nu? Bine, pasez la Răzvan, că pare să le aibă cu poeziile.

8 gânduri despre “Pisica aceea care umbla de una singură

  1. Chestiile astea blogăristice se numesc ”instrument de marketing non-profit” 😛 (Am uitat că tu nu trebuia să înveți blogăreală academică, că pentru că aveai rochii mișto :lol : )

    😛

  2. Înţeleg că asta era şi intenţia lui tanti Simone: să ne supărăm pe tăntăloaicele din carte. Pot spune că a îndeplinit obiectivul cu succes.

  3. E posibil să fie poveste africană. Nu ştiu de unde s-a inspirat nenea Kipling, dar a scris-o drăguţ.

Comentariile sunt închise.