O istorie a presei româneşti

-văzută de Nadia B. cu sprijinul cărţilor citite pentru examenul de Istoria Presei (pe care l-a promovat cu succes!)-

La început a fost cuvântul. Vorbit, scris, tipărit, după aia ziarele. Pentru lumea civilizată, ultima nenorocire a survenit prin secolul 17. În zona unde mă aflu acum, adică spaţiul românesc, vreo 200 de ani mai târziu. Se putea şi mai rău.
Primele ziare româneşti au fost Curierul Românesc (1829), al lui Ion Heliade Rădulescu, şi Albina Românească, al lui Gheorghe Asachi. Ambele publicaţii au suferit din pricina cenzurii! (Ceva mai încolo, îl găsim pe Asachi în post de cenzor guvernamental, croindu-şi drum cu foarfeca printr-un roman al lui Bolintineanu).

Însă cenzura nu-i putea descuraja pe vajnicii ziarişti români, care au mai scos şi alte ziare, iar în 1871 au organizat primul congres al presei. Congresul ăsta, ca orice adunare, trebuia să aibă şi un şef. În acest moment, ei şi-au dat seama că adunării lor lipseşte ceva deosebit şi esenţial românesc: să se certe ca chiorii. Repede-repede au remediat problema şi au început să se certe ca chiorii. Au ţinut-o tot aşa până a venit vorba să înfiinţeze un sindicat, iar ei tot n-aveau şef. Jumate dintre ei au zis: Haşdeu! Alţi jumate au zis: Rosetti! Votul hotărâtor rămânea celui de-al 33-lea membru al adunării, un oarecare Eminescu. El a zis: „Eu îl vreu pe Haşdeu pentru că de Rosetti nu-mi place pentru că e grec.” Eminescu ăsta era însă un individ urmărit de ghinion (cum s-a putut vedea şi mai încolo în trista lui existenţă), aşa că până la urmă Haşdeu şi-a dat demisia şi tot Rosetti a fost şef. Nu ştim ce a făcut Eminescu după aia, probabil s-a dus pe un deal să scrie o poezie tristă.

Aşa a luat fiinţă prima formă asociativă a jurnaliştilor români: Societatea Presei. Apoi, Sindicatul Ziariştilor, Uniunea Ziariştilor Profesionişti, Cercul Presei, Sindicatul Presei Române, Asociaţiunea Generală a Presei, Sindicatul Presei Române din Ardeal şi Banat, Sindicatul Presei din Oltenia, Sindicatul Ziarelor din Bucureşti, Federaţia Naţională a Presei din Provincie, Cercul Ziariştilor Profesionişti din Iaşi, Sindicatul Presei din Oltenia şi Banat, Cercul Ziariştilor Brăileni, Asociaţia Presei din Moldova de Mijloc, Federaţia Asociaţiilor…mă rog, aţi înţeles ideea.

Jurnaliştii români au continuat să trăiască în solidaritate şi armonie, cam ca în schiţa lui Mark Twain „Gazetărie în Tennessee”. Un punct asupra căruia erau toţi de acord, de exemplu, era acela că jurnaliştii n-au nevoie de studii ca să fie jurnalişti, nici măcar de diplomă de bacaloriat, ci numai de talent, vocaţie şi antrenament pă teren. O asemenea concepţie antiintelectuală şi retrogradă n-ar mai fi posibilă în ziua de azi, cu siguranţă.

Ziarele erau de două feluri: 1. ziare prestigioase, imparţiale până la înjuratul de mamă al adversarului politic şi cu tiraje de toată jena, şi 2. ziare ca Universul, cu tiraj mare, cititori gârlă, popularitate aşijderea şi articole ca acestea:

Dra Fiţa, în etate de 16 ani, fiind în relaţiuni amoroase cu un june care sub promisiunea de a o lua de consoartă o sedusese şi aflând că amăgitorul tratează pentru căsătorie cu părinţii drei Zoe, în etate de 15 ani, eşită de curând din pension, fiica dnei Frusina Dobreasca, din comuna Căciulăteşti, mahalaua Dobreşti, a se cununa cu numita Zoe, a mers la dra Dobreasca şi mama ei a prevenit-o că acel june este promis ei şi să renunţe la proiectul menţionat, căci din contră unul din trei va fi mort. Această declaraţiune hotărâtoare a dşoarei Popescu, nefăcând nici un efect familiei Dobreasca, a şi săvârşit logodna dşoarei Zoe cu acel june. Dşoara Popeasca, auzind de această logodnă, întâlneşte pe strada comunei pe trădătorul june, îi trage o palmă şi, smulgându-i revolverul din pusunar, trage într-ânsul, dar nereuşind, acela fuge. În urmă, dşoara Popeasca merge drept la familia Dobreasca, şi găsind numai pe dşoara Zoe singură, o ştrangulează cu o peschiră, şi lovind-o cu o limbă de fier în cap o lăsă moartă, tăindu-i şi limba.

Un asemenea ziar de joasă calitate n-ar mai avea succes în ziua de azi, cu siguranţă.

Deşi în perioada de monarhie constituţională libertatea presei era garantată prin- ce surpriză- Constituţie, ziarele sufereau în continuare din cauza cenzurii şi strigau împotriva încălcării dreptului lor la exprimare. De exemplu, în timpul guvernului Averescu. „Vai, cât de oribil! Cenzură!” au spus indignaţi opozanţii lui nenea Averescu, susţinători ai lui Iuliu Maniu. Apoi Iuliu Maniu a ajuns şeful guvernului şi a început să taie şi să spânzure printre opozanţii proprii, susţinători ai lui nenea Averescu. „Vai cât de oribil! Cenzură!” au strigat ei, la rândul lor.

La un moment dat însă trebuia să vină şi un moment de linişte şi pace completă, şi acesta a venit odată cu guvernarea legionaro-antonesciană. În acel moment, presa s-a solidarizat cu guvernul şi a slăvit armonia dintre ziarişti şi stat, simultan denunţând leprele ticăloase de străinezi de tot felul şi în special evrei, socialişti şi alte scursuri ale societăţii, care încercau să violeze cu perversiuni adevărul! Leprele sus-numite au fost excluse din presă. Din păcate pentru nenea Antonescu, treaba cu tipul pe care-l credea el cel mai tare, un oarecare Adolf Hitler, a mers cam prost. În acest moment, cam prin 1944,  românii şi-au dat seama că făcuseră o mică confuzie şi că de fapt nu-şi doriseră niciodată să ţină cu nemţii, care luau bătaie, ci cu ruşii, care câştigau.

Într-un glas presa a slăvit glorioasa lumină a eliberării de sub jugul fascist, simultan denunţând leprele ticăloase de hitlerişti, legionari, capitalişti şi imperialişti burghezi şi alte scursuri ale societăţii care atâta vreme violaseră cu perversiuni adevărul! Leprele sus-numite au fost excluse din presă. Apoi presa a pus umărul cu entuziasm la îndeplinirea planului cincinal şi construirea omului de tip nou. Cu atât de mult entuziasm, încât, citez aproximativ dintr-un manual, „a aplicat metode de cenzură şi propagandă pe care nici măcar sovieticii nu le mai foloseau de prin anii 20″. (Pe principiul: Români- Vă dăm, vă dăm! Străinezi- Ce ne daţi? Încă n-am cerut nimic…)

Până când românii, prin 1989, au avut o nouă revelaţie: nenea Ceauşescu ăla care conducea ţara nu era de fapt atât de tare, şi probabil că i-ar sta mai bine cu nişte plumb în el şi întins pe spate. Într-un glas presa a slăvit glorioasa lumină a revoluţiei şi democraţia, denunţând leprele ticăloase de comunişti care atâta vreme violaseră cu perversiuni adevărul! Leprele sus-numite…ah, nu, scuzaţi, pe ăştia nu i-a exclus nimeni. Dar oricum, s-a deschis o nouă eră. Au apărut zeci şi sute de publicaţii independente şi imparţiale, câini de pază ai democraţiei. A apărut învăţământul jurnalistic la standarde occidentale. În consecinţă, au apărut şi studenţii la Jurnalism, precum subsemnata. Iar fără subsemnata, ce-ar fi fost istoria presei româneşti?

Bibliografie:
Istoria jurnalismului şi a publicităţii în România,
Cenzura în spaţiul cultural românesc,
Jurnalist în România- Istoria unei profesii,
toate trei scrise de prof.dr. M. Petcu.

P.S. Nu garantez acurateţea faptelor expuse. Asta am înţeles citind din cele trei manuale la trei dimineaţa.

21 de gânduri despre „O istorie a presei româneşti”

  1. „sute de publicaţii independente şi imparţiale, câini de pază ai democraţiei” au si altii, vezi:
    Manufacturing Consent: Noam Chomsky and the Media, Directori: Mark Achbar şi Peter Wintonick (1992)

    Apropo, stii ce reprezinta 10 000 de avocati, 100 000 de jurnalisti si 1000 000 de manageri legati cu pietre la gat pe fundul marii?

  2. Povestirea cu Dra Fiţa este cel mai desăvârşit exemplu de piramidă inversată şi newsworthiness.

  3. Cine faceti voi acum Istoria Presei? Pe vremea mea, se facea cu Radu Bilbiie… Am masurat la ziare vechi de ne-a iesit pe nas!

  4. Mhm. Dragul de dinsul! Mai are obiceiul prost de a preda cite o chestie care nu intereseaza pe nimeni, ca apoi sa te faca s-o tragi trei ani dupa tine in RRRRRRRRRRR-uri nesfirsite?
    Ca pe vremea mea asa era.

  5. Imaginează-ţi că eu am avut restanţă pentru că-mi lipsea jumătate de prezenţă la seminar. Jumătate de prezenţă, adică întârziasem zece minute. Seminarul era la ora 8 a.m, iar eu locuiesc în celălalt capăt al oraşului faţă de piaţa Leu.

  6. Pentru ca nu l-a batut nimeni la momentul potrivit. Oh, stai, probabil ca ba da: eventualii colegi de liceu, care cred ca-l trimiteau sa le ia cornuri si tigari in pauza si-l demarau c-o sfirla dupa ceafa.
    Iar consecintele le suferim noi. Un simpatic, acest domn Tîmpetcu; am sustinut-o intotdeauna.

  7. Interesant. Credeam că la noi presa a început cu găina aia care a născut pui vii și a evoluat cu Sexy brăileanca și Alina Plugaru. Pagina 5 și fata de la vremea. Ok, glumeam. Sper să devii o ziaristă de succes, să-ți sorb articolele odată cu cafeaua de dimineață.

  8. Găina care a născut pui vii va atârna pe veci de gâtul lui nenea Cristoiu? Trebuie să mai fi scris şi altceva omul ăla la viaţa lui.

  9. Nu te-am băgat eu, ţi-a băgat Akismet la spam unul din cele 2 comentarii, pe criterii numai de el ştiute. Dar de ce ar fi trebuit eu să mă duc la alergare? Nu-mi place deloc să alerg! Sunt o fiinţă sedentară.

  10. Cel puţin povestea cu domnişoara Fiţa este un citat exact! Dacă vă minte dl profesor Petcu, vă mint şi eu, altminteri nu!

Comentariile sunt închise.