Tortură psihologică

Mi-o aplic singură în momente de melancolie blegoasă. Aleg un film dubios cu scor bun pe IMDB sau Rotten Tomatoes, mesaj mişcător şi poveste lipsită de orice fel de speranţă şi rază de lumină, pe care îl vizionez la ore gen 3 am. E musai ca porcăriile traumatizante pe care le aleg să aibă mesaj mişcător, altfel n-are rost. Un film asiatic în care oamenii se sinucid sau se omoară între ei pe capete fără mesaj emoţionant plin de militantism social n-are efect, nu ştiu de ce. Am privit  în asemenea momente de dezgust faţă de existenţă capodopere precum:

Lilya forever, film cu mesaj mişcător împotriva traficului de carne vie.
Lilya e o fată drăguţă şi veselă, care rămâne singură după ce mă-sa fuge cu concubinul. Prietena ei cea mai bună împrăştie zvonul că Lilja e prostituată şi Lilya e dată afară de la şcoală. Mătuşă-sa o dă afară din casă şi îi zice să se facă prostituată. Eroinei îi rămâne o singură opţiune…desigur, să se facă prostituată. Insert here secvenţă tristă asemănătoare cu un viol, după care Lilya vomită. Mai încolo, foştii colegi află de noua ei ocupaţie şi vin în vizită pe la ea. Ca s-o violeze. Lilya se hotărăşte să plece în Suedia cu noul ei iubit. Iubitul o vinde unui proxenet care o violează şi o obligă să se prostitueze. În consecinţă o violează foarte mulţi bărbaţi, de diverse vârste şi ocupaţii. Unii au fetişuri dubioase, o pun să spună poezii înainte să o violeze. În acest moment s-au petrecut deja atâtea violuri încât simţeam nevoia acută să apară şi un personaj masculin care să nu o violeze pe Lilya. Unul care să-şi zică: „Gigele, eşti horny. Ai următoarele opţiuni: 1. Fă-ţi o labă, 2. Violeaz-o pe blonda asta. Hai să fie totuşi varianta 1″. Nici gând.
La un moment dat, proxenetul lasă uşa deschisă din greşeală. Aşa că Lilya reuşeşte să fugă. Şi se plimbă aiurea pe străzi, întrebându-se unde s-ar putea duce aşa lefteră şi fără acte. Pe fundal: piesa Mein Herz Brennt a trupei vocal-instrumentale Rammstein. Când se termină melodia, Lilya găseşte soluţia salvatoare la dilema ei: se aruncă de pe un pod. Şi moare. Sfârşit.

The Plague Dogs: Potăile Ciumate. Desen animat cu mesaj mişcător anti-vivisecţie.
Filmul începe mirific, cu o melodie tânguitor-jeluitoare întreruptă de plescăit de apă:
I don’t feeeel noooo paaain noooo mooooreeee…Apoi se vede treaba că pleoscăitul era de la un labrador, cu care se joacă nişte nene răi într-un bazin ca să verifice cât poate să înoate până leşină. Surpriză! Labradorul nostru e într-un centru de testări pe animale. Nu m-am lămurit însă ce testau exact prin chestia asta. Rimel waterproof?
Labradorul şi un foxterier, care are o gaură în cap, tot de la experimente crude, reuşesc să fugă, dar mai întâi se plimbă p-acolo ca să vedem bine laboratorul cu animale moarte, animale în formol, animale cu capetele în butuci şi aşa mai departe. După ce fug, se duc în munţi. Unde le merge la fel de rău. Mor de foame. Şi au diverse ghinioane naşpa, cam ca ăsta.

http://www.youtube.com/v/Tp5mcc47xD8

Ăia de la laborator dau sfoară în ţară că potăile au fost folosite la experimente cu ciumă bubonică şi trebuie neapărat prinse. Armata îi caută cu elicopterele. Repet: armata unei ţări caută cu elicopterele 2 potăi schiloade. Potăilor hăituite, ajunse la malul mării (mi-ar plăcea să ştiu unde se petrecea acţiunea: de la munte au ajuns imediat la mare) li se năzare că e o insulă în depărtare, spre care trebuie să înoate ca să scape şi să trăiască fericiţi. Aşa că se avântă în larg, şi înoată, şi înoată, până obosesc şi se îneacă. Deci, labradorul care a fugit fiindcă nu mai voia să fie bălăcit moare înecat! O, ironie crudă! Şi atunci începe iar melodia: I don’t feeeel no paaain no mooore, I’ve left this crueeel woooorld, I’m goiiiing hooooome….Sfârşit.

Johnny got his gun, film cu mesaj mişcător antirăzboi. (Pentru detalii, consultaţi îngrozitor de sinistrul videoclip One al grupului vocal-instrumental Metallica. Mie mi-a traumatizat copilăria.)
Un piţifelnic proaspăt dezvirginat mere la Războiul Mondial nr I. În ultima zi, un obuz  îl lasă fără mâini, picioare, ochi, urechi, nas sau gură. Dar cu scula intactă (asta cu unicul scop de a introduce mai târziu o scenă emoţionantă în care o infirmieră face un act de caritate şi îi freacă singurul mădular rămas). Nişte doctori sadici îl ţin în viaţă, presupunând că individul e în comă sau ceva de genul ăsta. Nu e.  E foarte conştient. Şi uite-aşa suntem trataţi o oră jumate cu vocea disperată a conştiinţei lui care urlă: AAAH!NUU VREAU SĂ TRĂIESC AŞA! şi alternativ cu amintirile şi viziunile individului, printre care unele foarte interesante cu Isus la armată. Isus e cum îl ştiţi,  de treabă, simpatic, cumsecade, dar aici e şi niţel hippie. Isus şi răcanul mutilat au dialoguri foarte interesante în visele răcanului.
Răcan: Isus, se plimbă o muscă pe mine.
Isus Hippie: Dă-i o palmă.
Răcan: Nu mai am mâini.
Isus Hippie: Hâţână din picior.
Răcan: Nu mai am nici picioare.
Isus Hippie: Suflă spre ea.
Răcan: Nu mai am nici gură, nici nas.
Isus Hippie, răsucindu-şi un joint: …Mda. În acest caz trebuie să admit că ai cam dat de dracu.
Dracu nu apare, totuşi, în film.
Aici un final cu moarte ar fi fost fericit; din păcate, chiar şi după ce doctorii îşi dau seama că piţifelnicul nu e legumă (el tastează disperat cu capul în pernă „Omorâţi-mă!” în semnal Morse), îi ignoră voinţa. Aşa că omul-ciot orb şi surdomut rămâne să trăiască singur în întuneric, pe patul lui de spital. Sfârşit.

P-asta cu câinii am văzut-o azi noapte-când-era-deja-dimineaţă, după toceală susţinută pentru un examen care vrea să mă lămurească cum că jurnalismul e o tâmpenie practic inexistentă. Scopul vizionării acestor poveşti oribile, pe care unii mai masochişti ca mine le laudă drept realizări artistice măreţe, e următorul: să mă sensibilizeze în privinţa problemelor socio-culturale şi politice şi să mă aducă la concluzia că Unii oameni -sau câini- au suferinţe adevărate, iar eu de fapt o duc foarte mişto. În plus, să-mi înlocuiască coşmarurile stereotipe cu unele mai originale. Nu cred că mai e nevoie să spun că metoda nu funcţionează, că n-am visat laboratoare de vivisecţie, ci tot nenorocirea de facultate şi suferinţele academice şi sentimentale aferente ei, şi că m-am trezit după 3 ore de somn nefericit înjurând tot Fejesece şi pe toţi oamenii care au călcat vreodată pe acolo, mai ales pe unii dintre ei. La naiba…

5 gânduri despre „Tortură psihologică”

Comentariile sunt închise.