Ţara mea închipuită

Tot înainte să-mi crească un creier (ca să mai săpăm niţel pe panta amintirilor din copilărie pline de dulcegării)  eu, Nadia, aveam o ţară imaginară, proprietate personală. A devenit proprietatea mea de când am început să vorbesc şi a rămas în posesia mea până am renunţat la ea de bunăvoie. Avea şi un nume: Arindotaino. N-aş putea spune de unde mi-a venit ideea acestui nume. Ştiu că sună cam ciudat, dar în general, limba din ţara respectivă suna cam ciudat. Era limba în care vorbeam eu înainte să învăţ să vorbesc ca lumea şi pe care, spre deosebire de alţi copii, n-am uitat-o niciodată. De exemplu, imnul ţării avea următoarele versuri:
Arindotaino zeng zeng zeng
Arindotaino fago flaid
Arindotaino su şacaler
Arindotaino menze cu.

Imnul era compus de mine şi avea următoarea melodie:

Adică respectiva secvenţă de note repetată obsesiv pe versurile de mai sus.

La un moment dat începusem şi un fel de istorie a ţării, care era un Matriarhat, adică fusese fondată de o femeie al cărei nume nu mi-l mai amintesc (nu eram eu) în colaborare cu Decebal. Da, Decebal al nostru era şi el implicat. M-am apucat să-i povestesc mamei, dar ea tocmai avea nu ştiu ce treabă de oameni mari şi m-a pus repede la punct: „Mă mai laşi cu prostiile şi invenţiile tale?”

Pe vremea aia eram o cititoare fidelă a revistei Mickey Mouse, care a publicat un plan detaliat al oraşului Raţburg. Cred că era ăsta de mai jos.

Harta din Raţburg, clic pentru mărire
Harta din Raţburg, clic pentru mărire

Raţburg era urbea unde locuiau Donald, nepoţii lui, unchiul Scrooge şi celelalte orătănii. Chiar în mijlocul Raţburgului era Fabrica de Bani a unchiului Scrooge. Acolo îşi ţinea el bănuţul norocos cu care îşi începuse averea.

Inspirată de demersul geografic din Mickey Mouse, mi-am dat seama că nici ţara mea imaginară nu poate să existe doar…ăăă…imaginar, şi că trebuie să produc nişte documente care să-i ateste existenţa. Aşa că m-am apucat să desenez o hartă. După ce am căutat în atlasul geografic un loc care nu fusese revendicat şi am ajuns la concluzia că tot solul se numeşte deja într-un fel, e deja ţara cuiva şi că locuri libere s-ar mai găsi, eventual, doar prin deşerturi sau pe la Poli, unde oricum n-aveam nici o intenţie să mă stabilesc, am hotărât aşa: Arindotaino este o insulă. Una necartografiată din greşeală. După aia nu mi-am mai bătut capul cu localizarea, apă pe unde să se poată rătăci o insulă necartografiată era suficientă.

Din păcate, nu eram suficient de inventivă cât să dau insulei mele o formă deosebită, aşa că am desenat-o pur şi simplu sub formă de pleaşcă. Multe ţări au o formă specială: Italia seamănă cu o cizmă, România seamănă cu un peşte foarte gras,

insula Madagascar arată ca un sabot olandez din lemn. Arindotaino era pur şi simplu o pleaşcă de pământ în mijlocul apei. Dacă m-aş apuca să refac harta acum, probabil i-aş desena un contur în formă de elefant.

Ţara era alcătuită dintr-un singur oraş, care era simultan şi capitală. Toată lumea locuia deci în mediul urban, pentru că mie nu mi-a plăcut niciodată la ţară. Mediul urban nu consta însă în blocuri de beton. Toţi aveau căsuţe identice, pătrate, galbene cu acoperişuri roşii, bineînţeles dotate cu nişte curţi măricele, aliniate perfect de-o parte şi de alta a străzilor. În total erau vreo patru-cinci străzi cu locuinţe, mari şi late, care conţineau exact atâtea căsuţe câte putusem desena înainte să mă plictisesc. Cu totul, capitala din Arindotaino nu putea adăposti mai mult de o sută de familii. Sursa de venit a acestei ţări orăşeneşti autosuficiente era o fabrică de jucării nemecanizate, în special păpuşi frumoase cam ca alea de la fabrica românească Arădeanca înainte-să-se-ducă-dracului-şi-să-facă-păpuşi-după-Oana-Zăvoranu. Am desenat, de asemenea, două parcuri, două licee care aveau şi clasele unu-opt, o Universitate, o primărie, un teatru, două cinematografe, un stadion, un restaurant şi o cofetărie mare. O stradă întreagă era dedicată magazinelor de tot felul. Aveam şi un hotel pentru turişti. Nu prevăzusem totuşi prea bine cum aveau să ajungă aceşti turişti în Arindotaino, unde nu exista nici port şi nici aero-port. Aveam, ce-i drept, o gară, dar asta nu pare prea util pe o insulă în mijlocul oceanului. Lipsa mijloacelor de comunicare cu exteriorul era deci o eroare neplanificată din partea mea.

Omisiuni planificate erau următoarele: poliţie, tribunal, închisoare, spital, cimitir. Nu era nevoie de ele, Arindotaino avea criminalitate zero, iar la concepte precum moarte sau boală nu mă gândeam pe vremea aia. De asemenea, nu existau automobile, lucru explicabil dat fiind că toată ţara era aşa de mică, încât nu era nici o problemă s-o străbaţi pe jos. Din punctul ăsta de vedere, putem spune că oraş-statul meu era mult mai plictisitor decât Raţburgul, unde Unchiul Scrooge era veşnic jefuit, ba de fraţii Beagle, ba de Magica de Spell. De fapt, dacă stau să mă gândesc, era destul de plictisitor în general. Ce puteai face toată ziua?

Nu mă mai gândisem prea mult la prostiile astea de multă vreme, dar mi-am amintit de ele din nou de curând, într-un moment când mi-era foarte rău, şi mi-am dorit, ca atunci când eram mică, să mă mut acolo, împreună cu clone prietenoase ale oamenilor care nu mă mai voiau în preajma lor sau nu mai aveau timp de mine. Nu, de fapt, împreună cu originalele, pentru că am avut mereu impresia că cele neprietenoase sunt clonele şi au închis persoanele ale căror imitaţii nereuşite sunt undeva într-un subsol, unde le ţin cu forţa până o să vin eu în căutarea lor.

Apoi mi-am dat seama că nu ştiu drumul. Ceea ce înseamnă sfârşitul civilizaţiei din Arindotaino: aeroport n-au, port n-au, gara nu duce nicăieri şi cu maşina n-ai pe unde să te duci. Cât despre mine, sunt om în toată firea, nu trăiesc în ţara mea imaginară, ci în asta, şi oamenii adevăraţi sunt ăştia. Am înţeles, gata, sunt prea bătrână pentru visat cu ochii deschişi. Eu personal am aruncat harta desenată de mine, ca să n-o găsească cineva şi să-şi bată capul cum se ajunge, aşa cum am făcut eu. Poate o nimeri pe acolo un explorator ca ăsta, la un moment dat, şi atunci o să fie nasol. Dar nu cred.

8 gânduri despre „Ţara mea închipuită”

  1. si mie imi placeau in mod deosebit trenurile.urlam si plangeam si strigam „utupitzaaaaa” innebunind’o astfel pe maica’mea care s’a prins cam tarziu ca o „utupitza” e o locomotiva.si’mi era frica de tigani,carora le ziceam”huooo!hutzanuu!!”
    s’a dus perioada aia,acuma aberez de la un concurs de fizica.iar eu sunt varza.
    si nu trebuia sa arunci harta,trebuia s’o tii in cel mai intunecat ungher al celei mai intunecate pivnite cu clone.

  2. saracele babe:))
    o prietena detesta preotii si le lega sireturile.se prindeau cam greu saracii.pe alta o enerva bona ei si i’a pus cuie in placinta.a demisionat.macar eu eram cuminte..
    pestele ala nu’i asa gras:-?

  3. Stiu ca paragrafele pline de intelesuri miscatoare sunt ultimele doua si ca Arindotaino e/era/ar putea fi un loc minunat, dar eu am niste intrebari legate de capacitatile tale:

    1. Pentru ca presupun ca nu ti-ai pus imnul pe note inca din acele (nu foarte) vechi timpuri, ti-ai dat tu silinta acum sa ii dai o alura profi? Tu chiar iti dai sema ce nota muzicala este un sunet?

    2. Ce varsta aveai mataluta in perioada aia cand nu stiai sa vorbesti cum trebuie dar stiai care e atlasul geografic, sa te uiti in el, sa iti dai seama ca tot pamantul e luat si ca in apa s-ar putea sa existe totusi pamant necartografiat? <- lista ar putea continua

  4. 1. Mama, care a făcut şcoala de muzică, a pus imnul pe note încă din acele vechi timpuri. Păstrează toate cântecelele şi alte opere măreţe compuse de mine.
    2. Ţţ! N-ai citit cu atenţie! N-am zis că am inventat ţara când nu ştiam să vorbesc, ci doar că n-am uitat niciodată limba de când nu ştiam să vorbesc. Cât despre uitatul prin atlas, nu-mi mai amintesc. Dar citesc de la 4 ani, deci e posibil să fi fost foarte demult. 😀
    Poţi să mai întrebi, dacă mai ai şi alte nelămuriri.

Comentariile sunt închise.