Blogurile şi Gigi Părere, sau Pledoarie pentru plânsul de milă

Motive pentru care, deşi imperfectă, sunt totuşi mai ceva decât autorul comentariului de mai jos, unul din ultimele agăţate de blogul de pe wordpress.com:

hhmmm Says:
O sa vina o perioada in care o sa iti treaca toata furia asta si o sa ramana in locul ei un mare gol. Ai sa te uiti in jur si ai sa te trezesti mai singura decat crezi ca esti acum. Iesirea din starea asta tine de tine in primul rand. Am citit la un moment dat un post de-al tau in care le doresti unora sa moara… hmm… tu te crezi perfecta? Crezi ca tu nu ai ranit pe nimeni? Cum ar fi daca si altul ti-ar dori tie moartea? Eu zic sa nu te mai joci atat cu cuvintele si sa ai grija ce iti doresti, ca poate se implineste si regreti. In fine, desenezi tare frumos si expresiv, esti inteligenta, nu iti mai plange atata de mila, fii mai stapana pe tine si lasa deoparte atitudinea asta de adolescenta frustrata, ca nu o sa mai tina mult. Pana la urma, schimbarea pleaca din noi, crede-ma. Cam atat si bafta.

1. Eu n-aş numi pe cineva „adolescentă frustrată” sub anonimat. Aş lăsa măcar o adresă de mail reală, ba chiar şi un nume. Nu de alta, dar eu n-am scris aici sub anonimat, mi-am asumat fiecare tâmpenie.

2.Eu nu mi-aş pierde timpul să dau sfaturi unei străine în atâtea cuvinte. Aş face ceva mai util pentru dezvoltarea personală. De exemplu aş pune mâna pe o carte, sau mi-aş face curat în cameră.  … OK, recunosc, nu mi-aş face curat în cameră. Aş prefera şi eu ca ” hhmmm” să rostesc nişte clişee auzite la televizor,  precum „schimbarea vine din noi” , şi aş avea impresia că am ajutat pe cineva şi că mi-am făcut datoria  de a pune la punct văicăreţii-degeaba ai patriei. Iată ce lucru providenţial este un blog. Nu mai trebuie să stăm cu nasul peste gard ca să avem acces la viaţa privată a vecinului.  El ne-o pune pe tavă, iar noi n-avem altceva de făcut decât să ne dăm cu părerea de la noi d-acasă.

Tot ce a înţeles acest Gigi Părere din postările mele supărate, şi nu doar el, dar şi alţii, din ce-am văzut, a fost că eu mă cred perfectă şi doresc moartea cuiva. Gigi Părere nu a priceput că eu m-am apucat să scriu tocmai pentru că nu puteam, şi în definitiv nici nu voiam să fac rău cuiva, aşa că mi-am luat revanşa prin scenarii imaginare imposibile pe un amărât de blog. Poate ar trebui să însoţesc tot ce scriu de scheme explicative şi traduceri.

Nu ştiu de ce m-a enervat atât de mult tocmai acest Gigi Părere relativ articulat. Am primit nuci mult mai în perete de-a lungul vremii, de exemplu vreo şapte comentarii care mă ameninţau că voi fi rezolvată „ca între bărbaţi” dacă nu şterg un articol despre Braşov. Problema nu e Ce zice omul. În definitiv, e posibil şi chiar probabil să aibă dreptate.  Problema e că zice de parcă m-ar cunoaşte şi-am fi tovarăşi de o viaţă, de parcă eu l-aş fi agasat personal cu nemulţumirile mele şi simte nevoia să le pună capăt, sastisit, când, de fapt,  şi-a  irosit de bunăvoie şi nesilit de nimeni  vremea cu ele. Am de gând să evit asemenea rătăciri viitoare ale unor necunoscuţi cu păreri aplicând cu 150 la sută mai multă autocenzură în ce scriu. Dar înainte de asta, aş vrea să fac o scurtă pledoarie pentru plânsul de milă. Nu pentru plânsul de propria milă, ci a altuia.

Am impresia că oamenii nu prea cunosc sensul cuvântului „milă” şi vorbesc dampulea despre acest sentiment fără să aibă habar. Cred că se face o confuzie gravă între milă şi dispreţ. Mi se pare absolut ciudat că unii s-au obişnuit să spună „Mi-e milă de X”, când de fapt vor să spună „X e o făptură jalnică şi mă bucur că nu-s în locul lui”, „Îl dispreţuiesc pe X”, „Mi-e scârbă de X”. S-au obişnuit să spună: „Vai, prefer să mă urască Y decât să-i fie milă de mine”, de parcă mila cuiva ar fi un blestem şi o jignire. Mila nu are nici o legătură cu asemenea atitudini, ba este chiar opusul lor. O scurtă incursiune în DEX ne va lămuri că mila înseamnă: 1) Sentiment de înţelegere faţă de suferinţele si nenorocirile altora; compasiune; milostenie; 2) Dar făcut unui nevoiaş. 3) (rar) Atitudine binevoitoare faţă de cineva; bunăvoinţă; îngăduinţă.

Deci, deci, înţelegere şi generozitate, da? Să-i plângi de milă cuiva nu înseamnă să arunci o privire scârbită peste umăr şi să zici „uite-l şi p-ăsta, vai mama lui!”, ci să plângi pe bune, să te doară când îl doare pe ăla. Ba, într-o formă ideală a termenului, milă înseamnă să pui dracului mâna şi să-l ajuţi cum poţi, nu doar dând din gură. Nu înţeleg de ce atâta dispreţ şi respingere faţă de o atitudine de care nu ştiu câţi oameni sunt cu adevărat capabili. (Eu una recunosc că nu prea sunt.) Şi nu zic de mila motivată prin „o să mă răsplătească Dumnezeu”, că doar îs atee până-n nucleul leucocitelor şi hematiilor.

Cât despre plânsul de milă faţă de propria persoană, mă abţin. Sigur, nu e un spectacol plăcut. Dar poate e singurul mod de a cere ajutor, din moment ce atâţia indivizi s-au supărat pe ideea de milă şi nu mai sunt în stare să-l dea pur şi simplu, fără invitaţie specială.

4 gânduri despre “Blogurile şi Gigi Părere, sau Pledoarie pentru plânsul de milă

  1. „Am primit nuci mult mai în perete de-a lungul vremii, de exemplu vreo şapte comentarii care mă ameninţau că voi fi rezolvată „ca între bărbaţi” dacă nu şterg un articol despre Braşov.”
    Care e problema cu articolul despre Brasov? Nu vad de ce sa te ameninte cineva pentru acel articol? Daca tu esti femeie cum rezolvi problema „ca intre barbati”? Sau poate ne intelegm ca doi orbi intre patru ochi…

  2. Pai nici eu n-am inteles care era problema cu articolul ala. Cred ca unii oameni sunt pur si simplu ticniti.

  3. Eu sunt din Brasov si totusi nu vad nimic in neregula cu articolul ala. E ceva care mie im scapa. Cat despre cei „care isi dau cu parerea” nu pot sa spun decat un singur lucru: in Romania fiecare are o opinie, daca opresti un taran pe strada, intr-un sat uitat de lume si il intrebi ce parere are despre legile lui Kirchhoff o sa aiba mai mult ca sigur o opinie. Parerea mea! 🙂

Comentariile sunt închise.