Apel către lichele

Later edit: am hotărât să las la vedere, totuşi, şi acest articol extrem de supărat, fiin’că nu-i corect să mă dezic de ce-am zis a doua zi după ce-am zis-o. Şi, de fapt, nici nu mă dezic, doar că mi-au mai trecut dracii.  Oricum, trebuia să închid comentariile. Comentariile zen sunt şi mai provocatoare de draci. Am zis că mi-am făcut blog special pentru frustrări, nu?

-al doilea scurt eseu despre ură-

Nu, de fapt, apel către oamenii normali, pentru că eu sunt iremediabil anormală, ciudată şi nebună. Şi în calitatea mea de nebună anormală, îi detest pe oamenii normali care îmi critică anormalităţile. Îi detest şi le dedic un călduros „muriţi!”
Pentru mine, anormală până-n măduva oaselor, prietenia înseamnă un club exclusivist. Înseamnă că ţin la fiecare membru al clubului mai ceva ca la cineva din familie (că după rudele mele nu prea mă omor) că cine şi ce-l supără p-ăla devine şi supărarea mea, că n-are nimeni voie să vorbească de rău un om drag mie în prezenţa mea fără să-şi atragă o ditamai cearta. Pe deasupra, sufăr enorm când unul din ăştia se îndepărtează. Aşadar, vreau să le transmit tuturor normalilor pentru care aceste caracteristici ale mele sunt semne de prostie, pentru care prietenia înseamnă o ieşire la bere când n-au altceva mai bun de făcut şi ţi-e bine şi cel mult o ironie ieftină când eşti lovit, că sunt nişte lepre, nişte gunoaie, nişte jeguri subumane şi că îi dispreţuiesc. În special celor care au făcut parte din clubu’ meu exclusivist şi mi-au reproşat că ţin prea mult la ei, normalilor care au „evoluat”, care „s-au schimbat” şi nu mai au loc pentru afecţiunea mea, le ofer o jumătate dintr-un scuipat de-al meu, că unul întreg nu merită. Uite de-aia, pentru că pot.
Eu, anormală până-n măduva oaselor, înţeleg să spun când ceva mă deranjează, înţeleg să nu mă străduiesc prea mult să mă prefac că-mi place cineva sau ceva dacă nu-i aşa. Înţeleg să nu stau în preajma indivizilor care-mi sunt neplăcuţi şi să nu fac lucruri care-mi sunt neplăcute doar de dragul socializării, să nu zâmbesc la comandă şi să nu elogiez ce nu-mi place doar ca să-mi fie mie bine. Şi, mai ales, înţeleg să nu lovesc pe altul doar ca să-mi fie mie bine. De aceea, apelul meu către oamenii normali care te pupă şi apoi te diseacă, către toţi ipocriţii, falşii, mieroşii şi lingăii, e următorul: muriţi, bă. Muriţi toate moluştele scârboase care vă temeţi atât de mult de o confruntare încât vâ târâţi organismul gelatinos pe sub uşi. Şi o categorie specială pentru turnători (despre care N. Steindhart spunea că sunt atât de infecţi încât nu vor avea loc nici în iad): voi să muriţi de două ori, bă. În chinuri.
Aş vrea să le spun tuturor normalilor echilibraţi, zen-ilor, superiorilor cărora le e scârbă de emoţii, de iubit cu pasiune, de urât cu pasiune, că sunt nişte forme de viaţă inferioare, nişte maimuţe. Aş vrea să-i rog pe toţi cei pentru care lacrimile mele erau dovadă că-s „emo” sau că mă victimizez să nu mai stea în preajma mea şi să se care dracului, ţinându-şi gura, cu echilibrul şi raţiunea lor cu tot, că nu i-am chemat eu lângă mine. Îi rog pe toţi cei jenaţi de exaltarea mea arzătoare să se care fără să se uite înapoi. Muriţi, mortăciunilor, că oricum trăiţi degeaba. Muriţi toţi ăştia pentru care e social acceptabil să zici o vorbă frumoasă numai dacă nu e adevărată, ăştia care vă schimbaţi ţinta afecţiunii mimate de pe o zi pe alta.
Aş vrea să le urez tuturor corporatiştilor cenuşii pe care îi freacă grija de inactivitatea mea să se împuşte. Numai frustraţii care-şi urăsc slujba se găsesc să emită păreri despre lene, asta pentru că cei care şi-au anihilat orice zvâcnire de viaţă prin joburi cretine simt nevoia să-i vadă şi pe alţii anihilaţi. Aş vrea să le spun tuturor celor care şi-au vândut deja sufletul marii maşinării că nu sunt eu de vină pentru invidia lor vizavi de libertatea mea niţeluş mai lungă şi maturizarea mai târzie. Nu consider că e o crimă să am timp liber şi nu consider că e o crimă să mă trezesc la amiază ori de câte ori am ocazia. Nu sunt eu de vină pentru frustrările voastre şi nu cred că e mai umilitor să-mi dea bani părinţii decât să şteargă cu mine pe jos nişte străini pentru ei. Ce, vă e teamă că dacă v-aţi opri 5 minute din alergat v-aţi întreba pentru ce dracului alergaţi? Regret să vă anunţ că nici 1% din ce faceţi nu e folositor umanităţii şi că manivela pe care o învârtiţi zilnic ar putea fi învârtită de oricine altcineva cu rezultate similare. Şi nu, nu am emoţii iraţionale pentru că am prea mult timp liber, ci pentru că încă mai pot simţi ceva, spre deosebire de voi. Împuşcaţi-vă.
Sunt ultima anormală de pe continentul antarctic, bravo mie. Ultima care are inima caldă şi cuvintele reci, spre deosebire de oamenii normali care-s exact invers. Îmi pare rău că nu pot fi altfel. Lăsaţi-mă singură, vă rog, mi-era mai bine când eram absolut singură şi încă nu mă dezamăgise nimeni. Muriţi, normalilor.

7 gânduri despre „Apel către lichele”

  1. Imi pare rau sa te dezamagesc,dar nu esti ultima anormala 🙂
    In nici un caz nu trebuie sa-ti para rau ca nu poti fi altfel.Fii fericita ca poti fi tu,ca stii cine esti tu.Altii se prefac de atata timp,ca nu mai stiu cum sunt cu adevarat.

  2. nu, sigur nu esti ultima. si mie mi s-a servit asta cu emo la toate felurile de masa, mi-am luat-o de fraiera de mult prea multe ori, dar parca nu e bai. atata vreme cat eu ma simt cu constiinta impacata.si nu, timpul liber nu e o crima :))

  3. Ti-am mai spus si cu alta ocazie ca „prieten” este doar un cuvant. Asta privind prima partea articolului, cat despre a doua, eh aici e ceva mai complicat.
    Eu m-am transformat exact in opusul a ceea ce am fost in adolescenta. Daca m-as intalni acum cu cel care eram la 16-17 ani probabil m-ar scuipa in ochi. Ce e ciudat este ca si acum mai cred in aceleasi principii. Este un fel de perversitate ceea ce fac eu acuma dar asta e situatia, m-am vandut, m-am tradat, si am facut totul constient si intentionat, nu a fost o intamplare. Ca si cum cineva ar fi pe un drum care stie ca e gresit, dar care in loc sa se intoarca inapoi se grabeste si mai tare.
    Imi aduc aminte, atunci in adolescenta, cum ii vedeam pe cei mai mari transformandu-se si imi juram ca eu nu voi fi la fel. E unul din multele juraminte pe care le-am incalcat.
    Stai linistita si tu vei face la fel. Nu acum, poate nici anul viitor sau peste 5 ani, dar odata te vei trada, pe tine cea de acum.

  4. Tot discursul ar fi fost laudabil daca nu le doreai sa moara. Vorbesti atat de frumos de emotie dar te incrancenezi sa ii condamni. A iubi sau a plange sunt lucruri minunate atata timp cat sunt din tine. Daca ele vin ca un santaj atunci nu au sens. Oamenii sunt orbi si limitati. Cum tu nu poti atinge un lucru mai departe decat varful degetului tau nu le striga in gura mare „muriti ca nu meritati”, asta inseamna doar ca atat pot si ei. Poti influenta natura omului prin ganduri pozitive si constructive. Daca le doresti sa moara e ca si cum ai da in tine. Fiecare are locul lui aici si daca tu crezi ca emotia ta este mai frumoasa decat a unuia ce iti reproseaza asta iti spun eu ca si el a ras a odata , cand a vazut o floare sau curcubeul sus pe cer doar ca el nu si-a dat seama:)
    Eu zic sa le mai dai o sansa sau mai multe, atatea de cate au nevoie sa te inteleaga… chiar daca tu nu ii intelegi…
    O zi buna iti doresc
    Si multa liniste

Comentariile sunt închise.