Panică

Mai e puţin, foarte puţin şi voi încheia definitiv conturile cu Fejesece, asta dacă fac totul cum trebuie, iau licenţa şi nu mă păleşte damblaua să urmez şi vreun masterat p-acilea, ceea ce nu cred. Şi, nu ştiu de ce, mă simt niţeluş cuprinsă de panică. De fapt, ştiu de ce.
* pentru că I don’t have a job şi e criză economică;
* pentru că nici măcar nu ştiu ce job vreau şi pot, sau dacă vreau vreunul (parte din mine crede că vocaţia mea e să fiu meduză, sau orice altă creatură gelatinoasă), şi în general ce caut eu în viaţa mea, în timp ce toţi colegii mei par să-şi fi apucat deja de un picior bucata din câmpul muncii care li se potriveşte;
* pentru că asta e ultima transformare, următoarea e la pensie;


* pentru că n-o să mai fiu studentă şi n-o să mai am reducere la RATB, la tren, la teatru şi prin alte părţi; de asemenea, n-o să mai am bursă, adică bani-să-stau-degeaba. Pardon, să învăţ.
* pentru că, nemaifiind studentă, nu o să mai tocesc, nu o să mai fac teme şi referate, nu o să-mi mai dau coate şi bileţele cu colega de alături, nu o să mai aştept notele, nu o să mai am 3 luni vacanţă pe an şi n-o să mai am nici o scuză să nu mă port ca un om în toată firea;
* pentru că alţii s-au făcut deja mari de mult, iar eu mă simt foarte mică şi toantă pe lângă ei.
* pentru că, nemaifiind studentă, voi fi văduvită de momente nepreţuite precum:
Profesor: Aşa, acum faceţi ce v-am zis. Aveţi 30 de minute fiecare. Unde sunteţi 2 la calculator, faceţi cu rândul.
Studentă: Şi unde suntem doar 1, ce facem?
* pentru că am vaga impresie că n-o să mai ţin la oamenii cunoscuţi la facultate, ei la mine nici atât, şi nici măcar n-o să-mi pară prea rău, cum s-a întâmplat şi cu cea mai bună prietenă din generală, precum şi cu prietenele din liceu, au plecat nicăieri şi totuşi foarte departe şi nu mai avem nimic să ne spunem. Din când în când ne mai sunăm şi zicem că ne e dor una de alta, dar nu prea vorbim serios.
Soră-mea geamănă cu un an mai mare nu e de fapt soră-mea cu adevărat; chiar dacă ar fi, şi gemenele adevărate se despart la un moment dat, o să plece în alt oraş şi n-o s-o mai văd, poate om mai vorbi pe messenger de câteva ori şi-o să ne dăm mesaje la ocazii speciale, până o să ne piară cheful şi de asta. Anuţa o să redevină Ana şi n-o să-i mai ardă să mă consoleze când mă loveşte melancolia, Ariciu o să fie iarăşi Aliciu şi n-o să-i mai ardă de compus poezii despre girafe sau de mâncat acadele noaptea în parcul de vizavi. Alţii oricum m-au uitat deja, şi duse sunt vremurile când vedeam filme dubioase cu ei sau le făceam galerie când se pretindeau sportivi.
Poate că de fapt nici nu există prietenie, doar tovărăşii temporare între oameni care n-au altceva mai bun de făcut.
* pentru că trece timpul prea repede şi nu-mi convine. Nici nu s-a făcut bine toamnă, că vine iar primăvara. Mâine-poimâine m-oi trezi bătrână. Nasol, ce să zic.
Pe scurt, mi-e frică. Situaţia e cam albastră. Cum procedez?

The Ramones- I don’t wanna grow up

P.S. 1 Când nu voi mai fi studentă, nici n-o să mă mai TREZESC LA ORA ŞAPTE PENTRU UN SEMINAR UNDE, PENTRU A TREIA OARĂ, NU VINE PROFA.
Fejesece, I will definitely Not miss you for that!

P.S 2 Noutăţi despre Mariciui! Era pe cale să-şi recapete vederea, sau cel puţin aşa credea toată lumea, fiindcă orbirea ei era cauzată doar de o inflamare a nervului optic. Însă s-a certat cu Huan Mighel şi a sărit în faţa unei maşini, iar acum e oarbă pe veci, cică, şi asta numai şi numai din cauza lui Huan Mighel. „O, bietul meu copilaş!” plângea Mariciui. „N-o să te văd crescând, pentru că nu văd! De ce, Dumnezeuleţ (Diosito),  de ce??”  Bine, nu trebuie să luăm de bun tot ce spune Mariciui, pentru că imediat după ce fusese împuşcată credea c-o să moară şi a ţinut un discurs asemănător: „O, bietul meu copilaş! N-o să te văd crescând, pentru că o să mor!” Cam jenant pentru ea că n-a murit dup-aia. Prietena cea mai bună a lui Mariciui, Ana Hulia, de fapt o coţohârlă infectă, îi tot bagă în cap lui Mariciui că trebuie să-l urască pe Huan Mighel. De ce? Surpriză! E şi ea îndrăgostită de Huan Mighel! Ar fi a 5-a femeie din serial care se îndrăgosteşte de Huan Mighel, după prima nevastă a lui Huan Mighel, nebuna care a omorât-o pe prima nevastă a lui Huan Mighel, falsa fiică a adevăraţilor părinţi ai lui Mariciui, care a şi orbit-o pe Mariciui, şi, desigur, Mariciui. Ce-are băiatu ăsta, miere pe el?

15 gânduri despre „Panică”

  1. sh*t,asa’i si la mine:-s.
    macar tu ai stiut la ce facultate sa dai,mie mi’e groaza.vreau si eu sa fiu platita pt ca dorm.
    si la kestia cu prietenii..cam asa e si la mine,dar toti zic ca prietenii pe viata ti’i faci in facultate,deci..

    1. Da? Mie mi-a zis toata lumea ca prietenii adevarati se fac in copilarie, cel mult liceu, si ca am pierdut trenul demult.
      Pai mi-am ales facultatea pornind de la o idee gresita. Am crezut ca un ziarist bate campii cat vrea.

  2. Mie nu imi este frica ca nu stiu ce o sa fac, mi-ar fi frica daca stiu ce o sa fac pentru ca chiar trebuie sa fac si ce ma fac daca nu o sa fac?

  3. Doresc sa stiu daca doamna Drula mai exista in facultatea aia si va face in continuare viata mai frumoasa. Mersi anticipat.

    [PS: pentru lipsa de orientare profesionala, recomand un creion in mina si-o bucata de hirtie sub el. Trei coloane: „ce stiu sa fac”, „ce-mi place sa fac”, „ce meserii le imbina pe cele de dinainte”.
    Ai putea sa incerci sa faci:
    – ilustratie [daca-ti place doar desenul]
    – art direction [daca poti sa conceptualizezi si stii sa lucrezi in CS3 / AI etc]
    – copywriting [daca vrei ceva mai putin sec si realist decit jurnalismul]
    – jurnalism [daca vrei sa te enervezi si urmatorii ani dupa terminarea facultatii].
    Sa ne povestesti ce ti-a iesit la coloanele alea trei.

  4. Lumea se schimba, oamenii se schimba (niciodata in bine, te asigur!) si nimic nu va mai fi la fel. Poate sunt clisee dar asta este situatia.
    Prietenii vin si pleaca, in functie de locatie, context si situatie. Prieten. Ce e un prieten? Un cuvant, la fel ca mama, piatra, masina. Un cuvant. Atata.
    Si eu am fost speriat cand am terminat facultatea, ma simteam fara un rost in viata, dupa 17 ani de scoala.
    Acum lucrez de cativa ani (m-am angajat la cateva zile dupa licenta) si am realizat ca viata de muncitor este una trista. Pensia este departe, asta e singurul lucru la care mai visezi. De fapt nu mai visezi, aici e problema, esti lucid si cinic.

  5. O sa vezi cum e cand viata o sa dea cu tine de pamant. Nu mai e mult pana atunci. Adica acel moment in care realizezi ca nu mai poti fugi sa plangi la fusta mamicii si ca tu esti singur(a) in fata unei Societati plina de ura si invidie, bazata pe competitie, ca prietenii sunt prieteni pana la un punct si ca SINGURUL ajutor poate venii de undeva din interiorul tau.

  6. Pesimistul este un optimist informat. Ce vrei sa iti spun, ca totul va fi bine si frumos? Cand vei da ochii cu primul tau sef cum vei reactiona? Seful roman este o specie aparte, o sa vezi.

    1. Am dat deja ochii cu prima mea sefa. Era o nemtoaica. Mi-am dat demisia dupa 2 luni, adica dupa prima data cand a tipat la mine. 😀
      Astept cu interes seful nr 2.

  7. Seful meu ma uraste, asta de cand i-am zis ca nu vreau sa invat foarte multe pentru ca daca stiu prea multe nu mai ajung sef. A facut efectiv spume cand i-am zis asta si de atunci viata mea la munca e un iad.
    Ii doresc sefului meu sa ajunga vicecampion la ruleta ruseasca.
    Si seful nr. 2 va tipa la tine.
    Urlatul animalic la subalterni face parte din fisa postului.

Comentariile sunt închise.