scurt eseu despre ură

improvizaţii pe tema: „puteri supranaturale cu care să ucid lumea de la distanţă”

Ura e sigură. Nu putem fi siguri că iubirea există, şi dacă există, când e şi când nu e, dar ura e reală şi palpabilă. Ştii sigur că vrei să-l vezi pe X jupuit de viu şi devorat de furnici carnivore în timp ce-i cântă Marinela Niţu O sole mio, nu trebuie să-ţi sondezi psihicul şi să-ţi pui întrebări existenţiale pentru asta. E de durată. Mult mai de durată decât un sentiment d’ăla care-i de bine. Are şanse mai mari de reciprocitate şi e mult mai puţin pretenţioasă- poţi urî pe cineva indiferent dacă s-a dovedit demn de acest sentiment sau nu, uneori ajunge pur şi simplu să existe. E cea mai apropiată chestie de o pasiune arzătoare pe care o poţi avea, practic the next best thing, luând în considerare că 90% din populaţia planetei posedă existenţe de peşti morţi lipsite total de orice urmă de pasiune. Ura are un ideal clar. Să-i meargă cât mai de-a-ndoaselea ăluia pe care-l deteşti.
Partea proastă a urii e că deşi ştii mult mai bine decât în cazul emoţiilor pozitive ce vrei să faci, nu prea poţi să pui în aplicare, din cauza unor inconveniente minore cum ar fi legislaţia în vigoare şi faptul că nu găseşti toate obiectele de tortură de care ai nevoie la magazinul din colţ. Şi uite aşa trebuie să te mulţumeşti să-ţi imaginezi ce i-ai face obiectului urii tale, ceea ce în esenţă nu e prea folositor dacă stăm să ne gândim că el sau ea trăieşte în continuare liniştit/ă şi poate fericit/ă, parcă tocmai să-ţi facă ţie în necaz. Dar măcar imaginar trebuie să-ţi scoţi pârleala ca lumea. Fleacurile gen „Îmi imaginez că-s şeful lui şi-l dau afară” sunt pentru amatorii neantrenaţi într-ale urii de lungă durată. Fantezia asta nu e acceptabilă decât sub forma „Sunt extrem de foarte bogat şi îl/o dau afară din toate locurile de muncă de pe planetă; singurul post disponibil rămâne ăla de spălător de veceuri la mine acasă, pe care i-l ofer cu generozitate, după ce îl/o las să plângă niţel şi să-mi cureţe podeaua cu fruntea şi genunchii; plata în pliculeţe de ceai folosite”. Merge ca inspiraţie şi episodul din Marimar în care eroina omonimă trebuia să-şi pescuiască brăţara din noroi cu dinţii.
Că veni vorba de inspiraţie, îşi aminteşte cineva povestirea lui Jules Verne în care nişte marinari care se urăsc trebuie să ierneze împreună şi îşi fură unii altora proviziile de lămâi? Ce-i făcea pe marinarii ăştia cam penibili era că se aflau cu toţii în acelaşi rahat şi îşi furau singuri căciula. Dar ia să fii tu guru al lămâilor şi inamicul un biet marinar prins între gheţuri până la primăvară! Ei, aşa da, ce plăcere să-i iei lămâile de sub nas şi să-i zici: „Ce vrei, nene? limonadă? Nu mă-nnebuni! Nea Nicu? Ia gustă nişte praf din vârful pantofului meu drept.” Apoi, eventual, îi storci niţică zeamă de lămâie în ochi să nu spună că eşti chiar zgârcit şi te retragi liniştit cu lămâia ta în colţu tău să uiţi la el cum crapă de scorbut. Sigur, pentru asta s-ar putea să ai nevoie şi de o puşcă, în caz că inamicul prezintă ceva posibilităţi de a-şi lua lămâia singur. E posibil să te simţi tentat ca dacă tot te-ai trezit cu puşca în mână, să-i şi zbori rotulele, sau altă manevră mutilantă, a se vedea Kill Bill pentru mai multe sfaturi practice.
O altă variantă mişto e o ţară invadată de zombie canibali unde tu eşti proprietarul singurului avion care transportă supravieţuitorii pe tărâmuri neinvadate. Şi aici ai nevoie de puşcă, să ţii la distanţă duşmanul dacă insistă să se urce în avion cu tine şi cu ăi de fuseră suficient de deştepţi să nu te calce prea mult pe nervi. Avionul decolează, inamicul rămâne dezolat în poziţia implorat în genunchi pe pista de decolare, plângând de sare cămeşa de pe dânsul, în timp ce zombie se apropie încet dar sigur (ca moartea, deh), nerăbdători să-şi înfigă dantura decedată în creierul nefericitului. Dacă vă deranjează elementul supranatural, puneţi în loc de epidemia de zombie o epidemie de ciumă neagră; consultând cronici medievale, veţi constata că impactul social e asemănător. Asta ne întoarce totuşi la situaţia „toţi în acelaşi rahat”, că de ciumă e mai puţin probabil să fugi cu avionul. Dar dacă tot e epidemie, măcar ai putea să te distrezi încuind obiectul urii cât e sănătos într-o casă în carantină.
We hate, therefore we are. Adică eu, de fapt. Restul lumii o avea lucruri mai bune de făcut.

7 gânduri despre “scurt eseu despre ură

  1. Damn…nu stiu daca tu chiar urasti sau ai o imaginatie extrem de bogata,da’ cert e ca esti buna. Multi incearca sa faca pe ”geniul neinteles ”da’ nu prea le iese.Oricum,foarte tare.Ma declar fanul tau numarul 1.Go Nadia!

  2. ioi, doamne! da cine te-a calcat asa de tare pe bataturi? comparand simtamintele mele cu cele narate de tine, inclin sa cred ca eu n-am urat ever. sa fi fost in locul tau si sa imi fi imaginat bazaconiile astea, in secunda doi as fi inceput sa plang de mila „vrasmasului” :/

  3. O buburuza suparata.
    Dar o buburuza care uraste ? Nu cred ca exista asa ceva. Mai bine sa cantam:

    Buburuza
    Ruza,
    Zboara de pe frunza….

    PS> Cea mai mare pedeapsa pentru cineva este sa te vada fericita, asa ca eu te invit sa cantam, sa ne jucam si sa fim fericiti.

Comentariile sunt închise.