may I have your attention, please

Blogul meu despre elefanţi roz şi frustrări, posesor a 2 cititori şi jumătate, o să se mute undeva unde n-o să mai pomenesc cine sunt io şi cum mă cheamă şi unde n-o să mă mai găsească cine nu trebuie cu o simplă gugăl-eală.
Pentru că ţin eu neapărat să povestesc cui are vreme de pierdut frustrările mele şi să-i arăt elefanţii mei roz. Dar m-am săturat să-mi iasă pe nas în mediul familial această preocupare inofensivă, care, totuşi, nu e la fel de rea, zic eu, ca nazismul, pedofilia, torturarea animalelor mici sau lovirea bunicii de 80 de ani cu făraşul.
Dacă am vreo tentativă de cititor fidel care vrea să vină cu mine (şi care nu e rudă cu mine sau conducător de fanfară militară- aceste condiţii sunt obligatorii), să-mi zică prin viu grai, sau printr-un mail, sau printr-un comment să-l anunţ unde bat câmpii în continuare. Dacă nu, asta e, va trebui să încep noul blog cu multe poveşti despre sex şi droguri, ca să îmi recuperez repede traficu’ de 2 cititori şi jumătate.

Over and out.

17 gânduri despre “may I have your attention, please

  1. Necesit continuarea tratamentului cu elefanti roz si frustrari pentru a putea functiona intr-un mod adecvat in societate.

    O jumatate de cititor fidel care nu e nici ruda si nici conducator de fanfara militara (desi cred ca ar fi interesant)

  2. Imi aduci aminte de copilarie si de tot ce a fost frumos odata. „Pentru că nu există o fericire absolută(…). Abia de ni se dă în clipe fugitive şi fragile, iar arta este un mod de eternizare (dorinţa de eternizare) a acestor clipe de dragoste sau extaz; pentru că, într-un fel sau altul, toţi sîntem frustraţi, iar dacă triumfăm în ceva, sîntem învinşi în altceva, frustrarea reprezentînd destinul inevitabil al oricărei fiinţe care s-a născut pentru a muri; pentru că toţi sîntem singuri sau, într-o bună zi, sfîrşim prin a fi singuri: îndrăgostiţii fără dragoste; părinţii fără copiii lor, ori copiii fără părinţi; iar revoluţionarul pur, în faţa tristei materi­alizări a idealurilor pe care cu ani în urmă le-a apărat cu preţul suferinţei sale, sub tortură, tot singur; pentru că viaţa e o veşnică neîntîlnire, pe cel pe care îl întîlnim în calea noastră şi ne iubeşte nu-l iubim, iar cînd îl iubim, nu ne mai iubeşte el, ori e mort şi dragostea noastră nu mai are sens, e inutilă; pentru că nimic din ceea ce a fost nu se mai întoarce, lucrurile şi oamenii şi copiii nemaifiind ceea ce au fost cîndva, iar casa copilăriei noastre nu mai păstrează tezaurele şi tainele noastre, şi tata dispare fără să ne fi spus ceea ce era mai important, poate fundamental, atunci cînd l-am putea înţelege nemaifiind alături de noi, şi nu-i mai putem vindeca vechile lui tristeţi şi tot pe atît de vechile lui neîntîlniri; şi pentru că locul în care ne-am născut s-a transformat, iar la şcoala unde am învăţat să citim nu mai există, pe pereţi, planşele care ne făceau să visăm, circul a fost uzurpat de televiziune, nu se mai aude cîntecul flaşnetelor, iar piaţa copilăriei noastre, cînd revenim în ea, o găsim ridicol de mică.”

  3. Vă mulţumesc tuturor pentru că îmi periaţi amoru propriu. 😀 Şi în special lui Sorin de mai sus pentru citatul din Sabato.
    Aghiuţă, mă citeşte şi piticul porno?

  4. Pe sub rânduri, că numai așa ajunge la text.

    La o analiză mai profundă, mi-am dat seama că și Boc și Cristoiu se simt vexați.

  5. Conform unui prieten care are foarte mult timp liber și citește toată cantitatea de informații apărută oriunde:

    „huidu era poreclit piticul erotic de către badea. cristoiu era ardeiul gras.”

    Oricum, Cristoiu e mai degrabă piticul blegrotic.

Comentariile sunt închise.